România, după opt ani de la Unirea din 1859, dăduse viaţă unui sistem monetar propriu. Noua monedă, leul, a devenit repede un simbol naţional. A fost o mare şansă. Ţara avea, în acel timp, elite care au înţeles că moneda înseamnă putere. Şi că, mai cu seamă, înseamnă prosperitate.
Desigur, multe dintre ideile circulate atunci erau împrumutate din ţările cu economii avansate. Cum însă elitele acelui timp au ştiut să apeleze şi la moştenirea noastră clasică, au adus în prezent, din trecut, idei născute în spaţiul românesc. Şi n-au fost deloc puţine acele idei ce deţineau „combustibilul” necesar pentru un drum atât de greu cum era cel al leului. Găsim, aici, explicaţia firească a tabloului psihologic al veacului al XIX-lea, în cea de-a doua lui jumătate, paradigmă cu semnificaţii tulburătoare durată prin sforţarea unor bărbaţi de stat vizionari, care au înţeles legătura esenţială între bani, muncă şi bunăstare. Aşa vom înţelege mai bine şi împrejurările în care, după încă 13 ani, România a reuşit să-şi facă bancă centrală.
Analiza istorică relevă cum, la noi, în a doua jumătate a secolului XIX, evenimentele au curs altfel decât în ţările în care capitalismul era avansat. În sensul că, în România, întâi a fost întemeiată banca centrală şi abia apoi, în jurul BNR, s-a dezvoltat un puternic centru bancar. În acest context, în capitalismul românesc timpuriu s-a afirmat o preocupare vibrantă pentru înălţarea unor clădiri reprezentative, care să fascineze ochii privitorilor şi, totodată, să dea expresie rolului instituţiilor noului stat capitalist, dorinţei de integrare a României în clubul ţărilor care au optat pentru modernizare şi dezvoltare. Şi iată că, pe pământ românesc, într-o comunitate abia scăpată de durerile feudalismului, au fost înălţate adevărate minuni ale arhitecturii. Palatul Vechi al BNR, gândit de Eugeniu Carada, era “regina balului”.
Această realitate nu poate fi ruptă de ambiţiosul program al elitelor politice, economice şi intelectuale din România privind restructurarea în ansamblu a întregii societăţi. Plecând de la avântul educaţional, axat pe orientarea învăţământului către şcoli reale şi de meserii, pe lângă cele de învăţământ clasic; continuând cu înmulţirea drumurilor de fier, mai exact construirea unei reţele naţionale de căi ferate; şi, desigur, cu lucrări de anvergură pentru construcţia de şosele naţionale, judeţene, comunale; şi sfârşind cu dezvoltarea companiilor economice. Aceste condiţii, ce au făcut posibil ca leul nou, din 1867, să obţină şi statutul de leu tare, constituie şi azi o lecţie de strategie economică.
Sistemul monetar făurit în spaţiul nostru geopolitic şi geoeconomic, la 1867, fusese bimetalist de drept în timp ce, de fapt, tânjea după aur. Ceea ce înseamnă că era preocupat de soliditatea temeliei independenţei, când statul român şi-a luat asupra-şi sarcini financiare extrem de grele, izvorâte din conjunctura anilor 1876-1877. Atunci, marele om politic Ion C. Brătianu avea să constate „ce mult şi dureros se simţea lipsa unui aşezământ financiar, puternic şi serios, care să poată da ţării suportul bănesc în vremuri de nevoie“. Brătianu, consiliat îndeaproape de Eugeniu Carada, privea mai departe decât închegarea unui sistem monetar pe care ţara îl dobândise în 1867; el vedea pasul următor, care nu putea fi decât înfiinţarea unei bănci centrale – ajutor de nădejde al ţării. Şi acoperirea bancnotelor Băncii Naţionale cu aur.
În România, aurul monetar a jucat un rol tot mai important după primele emisiuni de bancnote. Banca Naţională, înfiinţată în anul 1880, a fost autorizată prin lege să emită bilete de bancă cu acoperire în aur. Mai mult, biletele de bancă ale BNR erau convertibile în aur. Se înfăptuise astfel, în secolul al XIX-lea, ceea ce Costin Kiriţescu avea să observe în secolul XX. România avea deja o monedă grea… „o monedă cu care se plăteşte întotdeauna uşor, chiar dacă locul plăţii e la mii de kilometri distanţă de locul emisiunii“. Savantul citează un document din secolul al XVII-lea, „Noul testament“ tipărit de Simion Ştefan, în care se menţionează că „banii aceia sunt buni care umblă în toate ţările“. Ei bine, banii românilor, după 1867, umblau în toate ţările.
Şi totuşi, în ţară trona o acută lipsă de bani. Un fenomen ce avea să dăinuie un timp, schimbarea intervenind abia după ce, în câţiva ani, Banca Naţională, intensificând scontul şi circulaţia monetară, a dat un uşor având creditului pentru economie. Uşor, dar binefăcător.
