Primul interviu al Guvernatorului BNR, Mugur Isarescu din septembrie 1990 – sau trecerea de la proiectul băncii centrale la Banca Națională de astăzi.
Ancora care a oprit naufragiul în vâltoarea tranziției – fragmente din cartea de memorii a jurnalistului Corneliu Cârlan, aflată în pregătire:
Luna mai, anul 2000. Limuzina oficială pe care flutură două stegulețe, unul românesc și celălalt american, se oprește la intrarea cimitirului Universității din Chicago – Oak Woods Cemetery. Primul ministru al țării noastre, Mugur Isărescu, coboară și, după câțiva pași pe aleea principală, depune un buchet de flori în fața unui mormânt modest, marcat de crucea ritului nostru creștin, pe care este inscripționat simplu: Mircea Eliade. După care, se reculege câteva momente în memoria marelui om de cultură român, ce își are aici locul de veșnică odihnă.
Împreună cu câțiva colegi de breaslă, jurnaliști, îl urmez și dau curs unui îndemn interior de a săvârși gestul creștinesc – o cruce mare cu trei degete împreunate. A fost o ocazie unică pentru mine de a mă afla în acel loc și, mai ales, în acea împrejurare.
Am relatat acest episod mai ales din motive sentimentale, dar cu siguranță faptul în sine a avut în principiu semnificația diplomatică a relevării unui aspect concret al apropierii culturale între cele două popoare.
Cum am ajuns să consemnez această întâmplare? Ca ziarist la „Adevărul” am făcut parte din grupul de jurnaliști, reprezentând tot spectrul presei române, care au însoțit delegația guvernului țării noastre, condusă de Mugur Isărescu, în Statele Unite ale Americii. A fost un program de vizită dens, marcat de „uși deschise” la nivelurile de comunicare necesare la vremea respectivă. Iar, așa cum am perceput noi, jurnaliștii români (care se pare că pentru prima dată au ajuns la un consens de interpretare a faptelor), dar și din ceea ce s-a reflectat în presa americană – scrisă, ori la TV – domnul Mugur Isărescu a lăsat o impresie remarcabilă prin prestanță, diplomație, competență tehnică și capacitate de analiză, argumentare și dialog.
Și au fost întâlniri „grele” – la Senat și la Camera Reprezentanților, la Departamentul de Stat, precum și la conducerile celor două instituții definitorii pentru finanțele mondiale: Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. După cum, au putut fi posibile discuții directe și productive cu oameni de afaceri, investitori importanți, care au fost puși la curent despre oportunitățile pe care le oferă economia României.
Simple notații pe un carnet de jurnalist? Ceea ce a urmat după reîntoarcerea la București a dovedit prin fapte că „prestația americană” a domnului Mugur Isărescu și în general a delegației noastre a fost atât de convingătoare încât a produs veritabilul dezgheț așteptat cu cea mai mare putere economică și politică a lumii. A fost un semnal pe care considerăm că l-au receptat ca atare și aliații occidentali, dar cu siguranță a reverberat la nivel internațional.
Am considerat că pentru a aprecia cum se cuvine evenimentul pe care l-am relatat ar fi interesant să propun o întoarcere în timp, cu un deceniu, pentru a releva o întâmplare, jurnalistică, dintr-un alt moment consemnat în istorie.
După 1989, în încercarea de adaptare la un alt tip de economie, mutațiile în sfera relațiilor sociale s-au succedat rapid, uneori contradictoriu, dar mai ales într-un mod dificil de admis, de înțeles în plan mental de către majoritatea cetățenilor.
Realitatea este că, profesional, lâncezisem realmente în abordarea unor teme terne în ultimii ani ai deceniului 9. Însă, odată intrat în deceniul 10, oportunitățile de explorare și exploatare pe plan publicistic în privința evoluției finanțelor și monedei țării mi-au deschis brusc apetitul spre investigare, explicare și comentare a ceea ce se petrecea sub ochii noștri în acest domeniu.
Surprinzător poate astăzi, dar de înțeles pentru cei care au trăit bulversarea politică din primele luni ale anului 1990, abia spre toamnă guvernul, încropit cu chiu și vai, se decide să contureze un cadru normal, primordial ca necesitate pentru normalizarea funcționalizării sistemului bancar într-o economie ce tindea să devină „de piață”.
Prima măsură importantă a fost luată în septembrie 1990: reformarea băncii centrale, Banca Națională a României. Ceea ce presupunea, firește numirea unui nou guvernator al acestei instituții esențiale, în persoana economistului Mugur Isărescu. Nu putea să-mi scape acest moment.
Primul impuls a fost „să dau fuga” la instituția respectivă pentru a obține cât mai prompt informațiile despre ce urma să se petreacă aici, direct de la sursă, adică din gura proaspătului său conducător.
Am reușit să fiu primul jurnalist român în antecamera noului guvernator, solicitându-i un interviu. În vreme ce așteptam să fiu invitat în cabinet, sosește intempestiv o reporteriță blondă de la televiziune, însoțită de un cameraman, care cere cu prioritate accesul la guvernator pentru o declarație de presă, invocând interesul informării pe un post național. Natural, întrucât era vorba și de prioritate informațională pentru presă, între noi s-a iscat o altercație.
În fine, reporterița este primită și iese triumfătoare peste doar câteva minute. Guvernatorul îmi face semn să stau liniștit, iar discuția noastră s-a prelungit atât cât a fost necesar în circumstanțele evenimentului.
Urmarea: seara ascult amuzat la televizor cum la întrebările formale ale reporteriței, Mugur Isărescu i-a răspuns firesc, cu tot felul de generalități. În schimb, în ziarul „Adevărul” de a doua zi a fost publicat primul său interviu acordat presei scrise, în care au fost atinse subiecte delicate, intențiile prioritare și previziunile pentru îmbunătățirea situației financiar-monetare a țării. La fel ca alți specialiști din branșă, domnul Mugur Isărescu avea să aprecieze în mod deosebit producția jurnalistică respectivă. De fapt, de atunci s-a instaurat un sentiment reciproc de încredere și de respect, care s-a perpetuat pe întreg parcursul activității mele în presă.
Explicația acestei reușite publicistice este simplă: prin natura specializării mele eram la curent cu ceea ce se întâmpla la vremea respectivă în domeniul financiar-bancar. Și mai aveam un secret: deși timpul mă presa, înainte de a solicita interviul am zăbovit puțin la câteva discuție cu câțiva din colaboratorii mei apropiați, specialiști în acest domeniu. Așa încât, întrebările pe care le-am croit s-au dovedit bine țintite. Iar răspunsurile pe care le-am primit de la cel intervievat au fost pe măsură.
Cotrobăind prin sertare, acum, la peste trei decenii de la întâmplarea respectivă, am dat de notițele interviului, extrase „la prima mână” din reportofon. Curios, le-am confruntat cu ceea ce a apărut la vremea respectivă (8 septembrie 1990) în ziarul „Adevărul” și n-am găsit diferențe esențiale. Dar mi s-a părut a fi de interes o rememorare a ceea ce a spus atunci guvernatorul Mugur Isărescu, care ocupă și acum această funcție, cât și o privire din prezent asupra viziunii sale de atunci.
Prima întrebare pe care i-am adresat-o a sunat cam așa: Sunteți cel mai tânăr specialist numit vreodată în funcția de guvernator al Băncii Naționale a României. (N.rep: Da, așa era atunci, acum este cel mai longeviv guvernator de bancă centrală în Europa). Înțelegem deci că se dorește ca această instituție să acționeze dinamic, în ritm alert. Cum vedeți aportul sistemului bancar la urgentarea aplicării programului guvernamental de tranziție la economia de piață?
Mi-a răspuns cu o întrebare preluată reflex din cea pe care i-am adresat-o.
– Ce avem de făcut pentru aceasta? Să grăbim cât se poate de mult procesul de reformă bancară, să creăm instituțiile bancare adecvate. Până acum, Banca Națională era, de fapt, mai mult o bancă comercială, exercitând în proporție de 80 la sută funcții de finanțare a agenților economici. Sunt activități la care renunță de acum înainte. Dar preia de la Banca Română de Comerț Exterior administrarea rezervelor valutare ale statului și problemele balanței de plăți.
Am abordat apoi o chestiune care, acum, poate avea un aer desuet, dar atunci era justificată întrucât oamenii mai păstrau obsesia vremurilor recent trăite: ce personalitate va avea Banca Națională, ținând seama de faptul că în trecut era direct subordonată deciziilor de „partid și de stat”.
A prins „din zbor” umbra de scepticism din întrebare și a răspuns simplu:
– Înainte de revoluție, Banca Națională nu reprezenta decât un organ de execuție a „indicațiilor” venite de sus, a prevederilor planului excesiv centralizat. În aceste condiții, este de remarcat profesionalismul specialiștilor din sistemul bancar, care au căutat, atât cât s-a putut și din ce în ce mai greu în ultimul timp, să nu ducă de râpă sistemul monetar și de credit. Este clar că, de acum înainte, Banca Națională va trebui să-și asume funcții care anterior sau nu existau sau se exercitau pe cale administrativă „la cel mai înalt nivel”. Mă refer la elemente de: politică monetară, emisiune monetară, expansiunea creditului. Deci vom crea un departament distinct de politică monetară și vom înființa structurile necesare pentru înfăptuirea în condiții optime a funcției de supervizare a funcționării întregului sistem bancar, sprijinind procesul de dezvoltare și diversificare a instituțiilor bancare, pe baza concurenței între acestea.
Am reținut deci că ar fi multe de făcut, iar răspunsul său era, inevitabil, sintetic. Însă am continuat să punctez: Care este, în opinia dumneavoastră, domeniul cel mai dificil al reformei bancare?
– Cred că mai greu de înfăptuit, dar absolut necesare sunt transformările pe plan psiho-profesional ale salariaților din instituțiile bancare. Ei trebuie să înțeleagă că, de acum înainte, nu vor mai fi controlori mărunți și chițibușari, ci funcționari de bancă, bancheri, deci se vor afla în situația de a-și asuma riscul de acordare a unui credit, drept pentru care vor fi nevoiți să cunoască bine fenomenul economic, să-și ia toate măsurile asiguratorii, dar să aibă și curajul afacerii. Între bancă și client se va stabili un alt tip de relații, în care banca va fi interesată să-i ofere partenerului de afaceri cele mai bune sfaturi, spre a reuși în întreprinderea pentru care se acordă credit. Bancherul, mai mult decât întreprinzătorul economic, privește în viitor, scrutează evoluția viitoare a ciclului de afaceri, profitabilitatea diverselor activități economice. Dacă arătam că moneda și creditul sunt sau devin omniprezente în toată activitatea economică, banca este chemată ca, folosind aceste pârghii, să determine profitabilitatea nu numai a unui client sau a altuia, ci în general a economiei, asumându-și deci un rol motor în promovarea eficienței.
Mai era de clarificat un aspect sensibil la data respectivă, când încă mai plutea în aer fantoma dictaturii. De aceea, am întrebat, cu aer de străvezie inocență, de ce se consideră ar fi necesară adoptarea unei funcțiuni de supraveghere din partea băncii centrale asupra activității celorlalte instituții bancare? Oare nu există în aceasta pericolul dirijismului, contrar intereselor economiei de piață în care activează bănci aflate în concurență?
Cu răspunsul său a intenționat să împrăștie temerile de această natură:
– Banca Națională nu va mai lucra decât cu alte bănci și organe financiar-bancare, nu direct cu întreprinderi sau cu publicul. Puterea de supervizare și de influență a Băncii Naționale, ca bancă centrală, provine din rolul esențial al banilor și creditului în economia de piață. Banca Națională este singura împuternicită să emită monedă. Emisiunea de monedă se va face în funcție de necesitățile generale ale economiei și nu de cele ale unui agent economic sau altuia. Banca noastră este girantul economiei naționale și va acționa în numele intereselor acesteia. Având un grad ridicat de independență, inclusiv față de guvern, Banca Națională nu va mai finanța automat cheltuielile bugetare și, prin emisiunea de monetară, va influența celelalte instituții de credit, care se alimentează de la banca centrală cu masă monetară. Pe de altă parte, potrivit legii bancare aflate în stadiul de proiect, Băncii Naționale îi vor reveni atribuții în privința stabilirii regulilor de conduită ale băncilor. Fiind o activitate de maxim interes public, emisiunea și circulația monetară, precum și creditul trebuie reglementate și controlate, precum, de exemplu, circulația rutieră, deși comparația nu este, poate cea mai fericită! Nu este deci vorba de o imixtiune în activitatea celorlalte bănci, pârghiile la care m-am referit intră în atribuția tuturor băncilor centrale din țările occidentale.
Am păstrat pentru partea ultimă a discuției o temă „arzătoare” la ordinea zilei, căreia i se aștepta cu maxim interes rezolvarea: Va putea contribui Banca Națională la prevenirea inflației?
– Noi avem ca sarcină principală stabilitatea monedei, deci controlul inflației. Peste tot în lume se conturează ideea că scopul esențial al băncii centrale este de a asigura o monedă sănătoasă. Dar controlul inflației nu depinde numai de noi. Este o chestiune complexă, putem reveni asupra ei.
Și, în fine, am abordat o problemă ce părea, de asemenea, dacă nu insurmontabilă, greu de crezut că se va întâmpla prea curând, legată de speranțele pentru trecerea la convertibilitatea leului.
– Trecerea la convertibilitatea leului este o sarcină ce revine direct băncii centrale și întregului sistem financiar bancar din programul de tranziție la economia de piață. Dar moneda și banca reflectă economia. Banca Națională nu poate face minuni: fie pentru a stăpâni eficient inflația, fie pentru ca leul să devină convertibil, este nevoie ca economia să devină „convertibilă”, adică competitivă: producția de mărfuri să fie competitivă, la fel forța de muncă, deci implicit agenții economici, inclusiv instituțiile bancare să aibă competitivitate. Ce poate face Banca Națională în acest sens? Să folosească pârghiile de care dispune în favoarea stimulării redresării economiei generale și a creșterii profitabilității.
Am zăbovit asupra acestui text pentru a pune în evidență saltul în timp, anume ce s-a confirmat ori nu din spusele guvernatorului Mugur Isărescu la început de mandat. Firește, nu-mi propun o trecere în revistă exhaustivă a celor petrecute în acest interval. Dar câteva lucruri se cuvin a fi reținute și comparate.
Renunțarea la funcția de finanțare a agenților economici s-a făcut de îndată. Cititorii își amintesc faptul că această activitate a fost preluată de Banca Comercială Română. Dar consider că pasul cel mai important a fost trecerea la administrarea rezervelor valutare ale țării. Care rezerve valutare erau practic… inexistente la acea dată, fiind consumate pe importuri. Dar, încetul cu încetul, într-un orizont de timp destul de strâns, valuta țării s-a refăcut la nivelul necesar pentru a se constitui într-o garanție a stabilității monetare a țării.
Cel mai mult a fost de luptat pentru punerea în ordine și alinierea la practici corecte în relația cu clienții a băncilor comerciale. Curățenia în sistem s-a înfăptuit în condiții dramatice: excrocherii și falimente generate în principal de lăcomia unor bănci comerciale. Fapte și întâmplări care au atestat, mai mult decât orice argumente de ordin tehnic, de ce se impuneau a fi adoptate norme de funcționare stricte, reguli de comportament riguroase, în conformitate cu practica internațională. Iar Banca Națională și-a căpătat treptat și a demonstrat capacitatea de a supraveghea cu seriozitate și obiectivitate sistemul bancar pentru a stopa, dar mai ales a preveni eventuale derapaje.
După cum discutam cu confrații din branșă, se poate afirma că la ora actuală sistemul bancar funcționează în limite rezonabile, de stabilitate și credibilitate. Dar ar mai fi de făcut câte ceva în această privință… Mai ales dacă ne referim la moralitatea relațiilor dintre bancă și clienți, atât de afectată prin așa-numitul „carusel” al comisioanelor.
Și iată că ajungem și la spaima românilor din acea perioadă – inflația galopantă. Nu este locul aici să detaliem mixul de politici promovat cu contribuția esențială a Băncii Naționale, dar iată că, pas cu pas, avalanșa creșterii aberante a prețurilor a fost domolită și România a reușit să se încadreze în limite acceptabile, corespunzând trendului european la acest indicator esențial pentru sănătatea unei economii – inflația. Știm, de asemenea, că leul – devenit greu din 2005 – îndeplinește cerința convertibilității.
Cât poate fi pus acest progres pe seama intervenției Băncii Naționale? Domnul Isărescu a spus-o clar în finalul interviului prezentat mai sus și ne asumăm riscul de a repeta: Banca Națională nu poate face minuni – fie pentru a stăpâni eficient inflația, fie ca leul să devină convertibil este nevoie ca economia să devină „convertibilă” adică producția, forța de muncă, agenții economici și băncile.
Logic este acum să încercăm a evalua cum s-au materializat în viața economică și socială a României spusele din acel interviu ale domnului Mugur Isărescu. Mai exact, să aflăm cum și-a folosit Banca Centrală pârghiile de care dispunea pentru a sprijini așezarea finanțelor și a monedei țării pe o curbă ascendentă relevantă de competitivitate.
Să ne amintim că, prin anii ultimului deceniu al secolului trecut, economia mergea tot la vale. Politicianismul însă era în floare și nu se reușea adoptarea unei strategii coerente și realiste pentru scoaterea țării din marasm. Programul economic de redresare, de expresie liberală, în sens tehnic, elaborat de Banca Națională, a venit la momentul oportun.
Și s-au creat și condițiile politice pentru ca voința de schimbare să se poată manifesta în momentul în care domnul Mugur Isărescu a preluat funcția de prim-ministru. Deci măsurile ferme proiectate au început să fie realmente implementate.
Iată că, într-un timp istoric extrem de scurt, întrucât mandatul domnului Isărescu s-a derulat doar între 22 decembrie 1999 și 28 decembrie 2000, în principal printr-o politică monetară inteligentă s-a reușit un lucru extraordinar: prăbușirea economică a țării a fost stopată și s-au creat premisele ca în perioadele care au urmat economia să marcheze evoluții ascendente și echilibrate.
Iar speranțele, visurile românilor de a avansa, într-o perspectivă rezonabilă, spre îndeplinirea condițiilor de aderare la Uniunea Europeană au început să renască și, în cele din urmă, în câțiva ani s-au și materializat.
Ceea ce s-a petrecut din perioada în care domnul Mugur Isărescu s-a reîntors la conducerea Băncii Naționale și până astăzi, când în plină pandemie țara se află iar într-un moment de cumpănă, se cunoaște în general. Cert este că greul nu a trecut, iar în ultimele două decenii banca centrală a avut de înfruntat situații cu aspect dramatic. În măsura în care contează punctul de vedere al unui jurnalist hârșit în profesie în lumea finanțelor și a monedei, apreciez, cu mâna pe inimă, că, instituțional, Banca Națională și-a onorat statutul de instituție publică independentă, consacrat prin lege și prin Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Salutar este faptul că și-a croit mecanismul adecvat pentru a îndeplini obiectivul său fundamental de a asigura și menține stabilitatea prețurilor, sprijinind în acest fel politica economică generală a statului. În context, atribuțiile sale se exercită și în elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb, efectuând autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, devenind autoritate națională de rezoluție pentru sistemul bancar.
Am inserat aceste date de ordin tehnic în intenția de a constitui temei pentru a reveni la sensul rândurilor de față, destinate guvernatorului Mugur Isărescu. Am simțit nevoia unui ajutor calificat pentru a pune cât mai credibil în tipar rolul său în conturul imaginii de azi a instituției pe care o conduce, cu reverberații în viața de zi cu zi a statului român.
Voi recurge, așadar, la două extrase din discursul „Laudatio”, prin care Academia Română l-a propus si primit în rândurile sale. Acolo se afirma că Mugur Isărescu „și-a clădit cu inteligență și eforturi susținute o poziție unică în România și o recunoaștere internațională demne de toată prețuirea și admirația. Vocea sa este ascultată, respectată și elogiată ori de câte ori este auzită. Echilibrul său interior impune încredere și siguranță în luarea celor mai grele decizii”.
Și se continuă astfel: „Există opinia general acceptată că, sub conducerea sa, echipa băncii centrale a fost cea care a salvat țara de colaps, crescând rezervele valutare ale BNR la cota de siguranță, a introdus leul nou și a coborât inflația la un nivel care să asigure economiei stabilitatea”.
Se pomenește aici de „echipa sa”. Ei bine, cunoscând cât de cât mediul de lucru în Banca Națională, pot afirma fără teama de a mă înșela că aici este unul din secretele cele mai importante ale succesului acolo unde existau doar premisele eșecului. Pentru că dacă guvernatorul este o persoană independentă, ceilalți membri ai formației de conducere – prim-viceguvernatorul, viceguvernatorii și alți consilieri – sunt desemnați politic de Parlament. Iată însă că, în cele mai multe situații, cu talent, diplomație și cu argumente profesionale pertinente, a pus în valoare calitățile tehnice personale ale celor care au alcătuit echipa. Concret, a știut să-i antreneze în analiză și dezbateri, stimulându-le preocuparea de a găsi soluții cu suport tehnic și practic, astfel încât nu numai să elaboreze și să accepte, dar și să-și acorde girul adoptării unor măsuri de specialitate în interesul național, prioritar intereselor unor formațiuni politice sau altele.
Dacă echipa din prim plan a fost și îi este în bună măsură impusă, în privința aparatului executiv are mână liberă. Este cât se poate de exigent când își numește colaboratorii, cel mai adesea selectați printre specialiști cu mare potențial și cu pregătire profesională excelentă, capabili de a se devota îndatoririlor unei activități „de vârf”. Iar celor aleși le-a creat mediul propice pentru a lucra și a se afirma profesional.
Din postura de jurnalist consider că una din calitățile care îl definesc și explică în bună măsură succesul prestației este comunicarea. Domeniul în care se mișcă este prin natura lucrurilor arid, termenii tehnici sunt seci, adesea dificil de înțeles, iar formularea unor programe, decizii sau măsuri riscă să nu pătrundă „dincolo de catedră”. Și, se știe, oamenii preferă adesea să nu accepte, ori să fie în dezacord cu ceea ce li se pare a fi dincolo de potențialul lor de percepere.
Prin firea sa, domnul Mugur Isărescu manifestă o infinită răbdare și disponibilitate de a explica, provocând auditoriul să facă un plus de efort pentru a se familiariza cu termenii tehnici specifici, pentru a descifra logica și utilitatea unor pași în politica monetar-bancară. De altfel, până în pandemie, întâlnirile cu specialiștii ori cu presa deveniseră o obișnuință la Banca Națională. Dar guvernatorul a acceptat fără rezerve orice invitație la consultare pe o temă sau alta, fie dacă aceasta ar fi venit din partea Președinției, Parlamentului, Guvernului, a unor organizații neguvernamentale ori din mediul de afaceri. În general, participarea sa la asemenea întâlniri este discretă, dar este evident că prezența sa a fost benefică, de natură să determine serioase reflecții înainte de a se lua unele decizii importante.
Numai că poziția fermă și realistă a Băncii Naționale nu convine tuturor. Unii își imaginează că aici s-ar afla „borcanul cu miere” – tezaurul, fabrica de bani din care n-ar fi rău să se înfrupte. Alteori, se crede că frâiele monetare ar fi prea severe și ar opri entuziasmul populist al unor politicieni aflați în căutare disperată de adepți. După cum, nu este exclus ca nici unor forțe externe să nu le placă reușita unor reforme naționale, păstrarea echilibrelor financiar-monetare care dau tăria, credibilitatea unei țări.
Din fericire nu este așa de simplu a zdruncina din temelii o instituție care are menirea, dar și structural este construit și funcționează pentru vitalitatea nației. Și pentru că atacuri directe la citadela din Lipscani nu au sorți de izbândă, uneori s-a acționat printr-o metodă primitivă, dar care, istoric, s-a dovedit a avea eficacitate: calomnia. Iar unealta cea mai la îndemână a fost o anumită parte a presei.
Această temă am mai abordat-o într-o carte, intitulată „Priviri indiscrete în bucătăria presei”, în care, pledând pentru etica actului jurnalistic, m-am oprit asupra celor povestite de unul din cei mai de încredere jurnaliști, care s-a bucurat întotdeauna de o bună reputație, colegul Adrian Vasilescu. Tocmai ieșise din clinciul mediatic al unor acțiuni de presă, vădit calomniatoare la adresa unui personaj din lumea bancară, pentru care a pus la bătaie argumentele și faptele reale spre a le contracara și a apăra adevărul. Nemulțumirea lui era legată de practica unor jurnaliști de a da drumul în spațiul public a tot felul de alegații, de interpretări aiuristice ale unor date, fără a încerca măcar să le verifice dintr-o sursă autorizată. Ce conta pentru aceștia terfelirea în noroiul pixului a unei persoane!
Mă voi opri din divagații spre a reveni la subiect. Cu siguranță, adevărul va învinge până la urmă. Este de dorit, de sperat ca în viitor cercetătorii să se aplece cu interes și obiectivitate spre a releva funcționarea Băncii Naționale începând din 1990 și până în vremurile actuale, decelând și calificând la justa valoare rolul guvernatorului Mugur Isărescu în conducerea acestei instituții a statului român.
În ce mă privește, prefer să folosesc o găselniță gazetărească spre a califica prestația instituției în ultimii peste 30 de ani drept a fi reprezentat „ancora” solidă care a garantat stabilitatea și a ferit pe plan național economia, finanțele și moneda de derapaje și catastrofe. Cu atât mai mult se cuvin apreciate meritele celui ce s-a aflat și încă se mai află, din fericire, la pupitrul de comandă al mecanismului ancorei: economistul academician, profesor universitar doctor Mugur Isărescu.
