Ultima schimbare a regimului fiscal a inflamat dezbaterea publica a politicii economice. Dar nu este prima data cand ratiuni de stabilitate macroeconomica par sa fi intrat in coliziune cu cereri ale unei zone vaste a cercurilor de afaceri, ale multor cetateni. Dupa luari de pozitie ale BNR, care a indemnat la prudenta, Valentin Lazea a incins spiritele cu o declaratie de genul oamenii de afaceri gandesc unilateral, “parohial”, in timp ce economistii (alias macroeconomistii) judeca in termeni “europeni”, globali.
Aceasta declaratie este excesiva, reclama nuantari esentiale. Replica nu a intarziat. In paginile ZF au raspuns Iulian Anghel si Florin Pogonaru – ca om de afaceri. Lucian Davidescu a lansat sageti la adresa BNR in Forbes.
Si alte voci au intervenit in aceasta discutie, inclusiv unii economisti care pledeaza pentru relaxare fiscala. Banca centrala este protagonist in aceasta dezbatere intrucat a subliniat – alaturi de experti ai Consiliului Fiscal, macroeconomisti si parteneri institutionali externi – riscurile unor masuri excesive de relaxare fiscala si de crestere a cheltuielior bugetare permanente, care nu tin cont de ciclul economic.
BNR nu are un parti pris in ceea ce priveste nivelul taxelor si impozitelor sau al salariilor, ci isi manifesta grija pentru protejarea unor echilibre obtinute cu mari costuri in anii din urma, pentru stabilitatea economica in general. Viziunile economice impartasite au, desigur, rolul lor. Firmele sunt ghidate de logica maximizarii profitului, chiar daca algoritmii operationali folositi pot include variabile si orizonturi de timp diferite. Cei ce evalueaza la nivel macro nu au ca functie – obiectiv maximizarea profiturilor, ci repere de ansamblu, legate de stabilitate, echilibre. Dar chiar daca ei sunt ferm atasati principiilor stabilitatii, pot avea in spate filosofii/ paradigme diferite.
De exemplu, una este sa echivalezi stabilitatea preturilor cu cea financiara, macroeconomica, sa crezi in “piete mereu eficiente” (care nu ar permite aparitia de dezechilibre majore) si altceva e sa ai o abordare pragmatica, care se teme de deficite externe mari, de miscari de capital destabilizatoare, ce nu ignora dinamica activelor financiare (conform abordarilor macroprudentiale) etc.; adica, care vede si imperfectiuni ale pietelor.
Si tot mare diferenta este intre o banca centrala ce emite moneda de rezerva si care tine cont de externalitati produse (spillover effects) si una care le subestimeaza.
“Cele doua lumi” (macro si micro) mentionate mai sus nu sunt paralele si, in chestiuni vitale, interesele converg, cel mai adesea. Cu riscul de a suna didactic si hipersimplificator, merita sa pornim in argumentatie de la esecuri in economie, care pot fi individuale (ale persoanelor, firmelor) si collective (ale unor grupuri sociale, ale unor sectoare economice).
Cele mai grave sunt esecurile de la nivelul economiei, precum o criza de balanta de plati (ce poate conduce la incetare de plati/ faliment), o criza bancara de proportii, o recesiune adanca. Esecurile pot fi cauzate de erori individuale, socuri externe, o schimbare de context (ca schimbare de mecanisme economice si politici). In lumea afacerilor (vezi industria financiara), modelele de lucru cu vicii mari maresc riscurile operationale si pot amplifica riscurile sistemice (pentru economie). O criza majora, la nivelul intregii economii inseamna suferinta pentru numerosi actori economici si are o simptomatologie cunoscuta: arieratele (plati intarziate) si non-plati, scaderea de productie, volatilitatea de curs (cu efecte de avutie si bilant), incertitudinea sporita (in acceptiunea lui Frank Knight, spre a o deosebi de risc, care implica evenimente cu probabilitati de producere estimabile), schimbari fiscale fortate etc.
Istoria tranzitiei post-comuniste este brazdata de etape majore, de pus in relatie cu modificari de amploare in mecanisme economice si care au castigatori si perdanti – desi exista un mers al beneficiilor si costurilor in functie de metamorfoza economiei si capacitatea oamenilor si firmelor de a se adapta. Dupa 1989 a fost “recesiunea transformationala” (cum a numit-o Janos Kornai) ce a insemnat interregnum institutional si cadere de productie. Au urmat schimbari graduale; intre 1997-1998 au fost liberalizate mai repede piete si au avut loc privatizari mari in timp ce economia a scapat de o constrangere valutara mare. Dar a fost consemnata o a doua cadere a productiei, economia fiind extreme de rigida. Deceniul al doilea al tranzitiei a fost definit de perspectiva apropierii de UE, anul aderarii fiind o borna istorica. Ciclul financiar european (si regulile de functionare ale UE, care obliga la deplina liberalizare a contului de capital) au cauzat o bula speculativa in Romania intre 2004-2009, cum s-a intamplat si in alte economii din UE.
Istoria tranzitiei este ilustrata si de episoade mai mult sau mai putin faimoase, legate de decizii publice ce au afectat interese ale firmelor si cetatenilor. Nu este de mirare ca decizile de politica economica starnesc controverse; nici nu poate fi altfel avand in vedere ca o decizie rar poate multumi pe toata lumea. Sunt unele decizii care raman in memoria colectiva mai pregnant. As aminti asa numita “nationalizare a valutei” (atunci Romania se afla intr-o situatie extrem de critica in privinta onorarii platilor externe), liberalizarea pietei valutare, introducerea cotei unice, cresterea TVA la 24% si, nu in cele din urma, relaxarea fiscala din 2015/2016 plus cresteri salariale mari in bloc; mai sunt si alte episoade.
Controversele au originea in perspectivele si orizonturile de timp diferite ale actorilor economici, in filosofii si abordari economice diferite, in “cautarea de renta” (fenomen ce exista in viata economica si sociala), rezistenta unor grupuri de interese care prefera status quo-ul etc. Dar si asa, nu este greu sa gasim un numitor comun intre cei care gandesc in termeni de echilibre macroeconomice si cei care judeca problemele la nivel individual, micro sau sectorial. Acest numitor comun rezulta din convergenta intereselor celor mai multi membri ai societatii si priveste: nevoia de stabilitate (oamenii nu iubesc incertudinea, volatilitatea conditiilor), inflatia mica, dezechilibre mici (care sa nu provoace ajustari dureroase), cresteri de venituri sistematice (bazate pe productivitate), distributie de venituri echitabila (care sa tina incordarea sociala in limite normale), eliminarea rentelor necuvenite (rent seeking), a coruptiei si hotiei, o alocare mai buna a resurselor , existenta de rezerve pentru vremuri grele (cum face orice gospodar).
Interesele convergente/ comune stau in spatele cerintei ca politica economica sa furnizeze bunuri publice esentiale. Intre acestea se numara, la loc de frunte, educatia, sanatatea, infrastructura, siguranta nationala (a cetatenilor) si, nota bene, stabilitatea economica. Fara aceasta din urma, vietile oamenilor se incetoseaza, se complica. Aici incadram si componenta de stabilitate macroeconomica, ca obiectiv urmarit de autoritati. Ca exista deosebiri privind instrumentele si obiectivele intermediare pentru asigurarea stabilitatii este alta poveste (vezi de pilda, in ceea ce priveste politica monetara, regimul de control al agregatelor monetare fata de regimul de tintire a inflatiei). Stiinta economica este totusi una “soft”, chiar daca pretinde a fi regina intre stiintele sociale. Stabilitatea economica este urmarita prin politici fiscala, monetara (de curs de schimb), macroprudentiala, industriala, comerciala etc. Tot un bun public este regimul de reglementari si supraveghere ce privesc industria financiara, utilitati publice (energie, apa etc.), resursele naturale (paduri) etc.), menite sa previna abuzurile de pozitie dominanta pe piata, neregulile, extragerea de rente, conduita frauduloasa etc.
In dezbaterea privind schimbarea de regim fiscal actual au aparut intrebari de genul: de ce sa nu stimulam prin orice mijloace (inclusiv prin consum) cresterea economica pentru a reduce decalajele, daca PIB-ul creste cu 3%, de ce ar creste datoria publica ca pondere in PIB cand deficitele exced 2,5%? Exista declaratii ale unor sefi de multinationale cum ca 7% este rata de crestere necesara si posibila, pentru Romania (parca traiesc pe alta planeta si nu vad ce se intampla in Europa, in lume).
Cand se judeca starea de ansamblu a economiei trebuie pornit de la ce arata experienta in lume si tezele validate in timp. Economia are o miscare ciclica, care depinde de derapajele induse de politicile interne si de circumstantele externe; exista ceea ce numim crestere potentiala, chiar daca nivelul ei este stabilit cu aproximatie (cert este ca depinde de investitii/dinamica productivitatii si demografie); o evolutie sanatoasa nu se poate bizui pe factori efemeri, ce pot induce dezechilibre majore; incasarile bugetului public depind de faza ciclului in care se afla economia (cand ea creste peste rata pe baza careia s-a construit bugetul, veniturile fiscale tind sa creasca si invers); este rational sa ai spatiu fiscal (rezerve), mai ales intr-o lume involburata; este bine sa ai spatiu de manevra (policy space) in general.
Pentru economia romaneasca, necazurile din anii 2008-2009 nu deriva numai din inghetarea pietelor financiare. Este indeajuns sa comparam Romania si tarile baltice cu Polonia sau Cehia (ultimele neavand nevoie de asistenta financiara externa). Merita sa reiau constatari privind ultimul deceniu pentru a accentua chestiunea stabilitatii economice (macroeconomice).
Astfel, cota unica a stimulat cererea interna incurajand creditarea bancara prin suplimentarea veniturilor; in acelasi timp, economia a crescut peste potential rezultand o marire a incasarilor fiscale la 29% din PIB in 2006. Cand economia a cazut in 2009, incasarile fiscale s-au diminuat sub nivelul din 2004 ca procent din PIB. De-a lungul anilor, veniturile fiscale au oscilat in jurul a 27-28%.
Romania are o problema majora cu veniturile fiscale, ce nu este determinata in principal de nivelul fiscalitatii; exista o cultura a non-platii (evaziune fiscala si evitarea de plata prin tot felul de portite legale), ce angreneaza firmele mici si mari, companiile internationale (preturi de transfer si alte procedee). Cand cresterea economica efectiva a fost considerabil peste cea potentiala, dezechilibrele externe au fost mari. De pilda, intre 2006-2008 deficitele de cont curent au atins 10,4%, 13,4% si respectiv 11,5% din PIB, in larga masura finantate prin indatorare externa. Deficitele bugetare in 2006 si 2007 au fost sub 3% din PIB (in 2008 peste 3%), dar au ascuns deficite structurale mult mai mari.
A derapa cu deficitul bugetar in mod considerabil si in mod deliberat cand economia creste la potential este foarte riscant avand in vedere ceea ce se intampla in lume. Altfel spus, ce vom face cand economia va incetini din nou, sau chiar ar reintra intr-o noua faza recesiva. Avem de consolidat ce s-a realizat in ultimii ani (echilibre). Afirmand aceasta sustin si eu ca trebuie sa investim mai mult in sanatate, unde cresterea de salarii este in fapt investitie, ajuta la stoparea exodului de capital uman pretios. Trebuie sa investim mai mult in educatie si infrastructura, sa utilizam mult mai bine resursele pentru a mari robustetea/rezilienta economiei.
Europa intra intr-un registru specific masurilor pentru situatii exceptionale. care reclama mobilizare de resurse, solidaritate, evitarea de greseli mari, responsabilitate in actul guvernarii. Cu ceva timp in urma am scris despre “Societatea deschisa si razboaiele” (vezi si volumul “’Europa in impas’’, Polirom, 2015), in care remarcam ca mijloacele neconventionale devin inevitabile cand sunt pericole mari, cand viata cetatenilor este amenintata, cand au loc conflicte asimetrice, cand trebuie sa combati terorismul. In asemenea conditii, buna guvernare este cu atat mai mult un bun public.
