Un fenomen definitoriu pentru virtual ultima sută de ani este extinderea influenței statului în toate domeniile. Extrema s-a atins în țările comuniste și fasciste, unde, sub dictatură, toate libertățile au fost alterate. În democrațiile occidentale, libertățile au făcut progrese, dar lupta dintre guverne și piețe pentru deținerea rolului central în administrarea economiei a rezultat uneori în serioase alterări ale libertății piețelor. Alterarea a apărut în urma unor dificultăți economice serioase. Este cunoscută limitarea drastică a libertății piețelor financiare după criza din 1929-1933. Mai recent, dificultățile economice și sociale apărute după 2008 au fost folosite de guverne pentru a limita libertatea piețelor financiare și a crește rolul statului în administrarea economiei. Va fi o recesiune severă provocată de coronavirus o ocazie pentru o nouă amplificare a acestei tendințe? Preocuparea pentru principiul libertății piețelor conținută în această întrebare ar putea fi văzută ca nejudicioasă în condițiile în care societatea pare să funcționeze sub imperiul rezolvărilor rapide a diverselor situații care ne apar ca urgente. Totuși, neglijarea principiilor în luarea deciziilor ar putea fi o cale ce poate trece neobservată de a ne muta spre un tip de societate pe care nu ni-l dorim.
Tentația guvernelor de a limita libertatea piețelor în urma unei recesiuni severe care afectează ocuparea forței de muncă are două determinații majore. Una este aceea că, din rațiuni legate de însăși existența lor, guvernele trebuie să arate că „fac ceva”, pentru a-și dovedi „utilitatea”, chiar dacă adevărata utilitate pe care guvernele o au pentru public este total diferită de cea pe care o inventează în momentele de criză. Guvernele în funcțiune și partidele care le susțin pierd dacă în momente de criză economică nu arată că fac ceva. Aceasta se întâmplă pentru că după ce concepția keynesistă referitoare la intervenția statului s-a răspândit, guvernele se află într-o capcană a anticipațiilor: (i) publicul așteaptă intervenția în momente dificile și (ii) publicul sancționează eșecul de a satisface anticipațiile (neintervenția), chiar dacă în lipsa acțiunii nu ar apărea efecte negative.
Celălalt motiv pentru care guvernele limitează libertatea piețelor este tipul de raționalism practicat predominant în știința economică pe care guvernele își bazează elaborarea politicilor economice. În esență, mai presus de competiția dintre diverse școli de gândire, în știința economică rivalizează două tipuri de raționalism: cel al ordinii spontane (termenul apare prima dată la Röpke ([1937], 1963), dar a fost dezvoltat la cel mai înalt nivel de Hayek, 1993) și cel „constructivist”, așa cum l-a numit Hayek, de regulă preferat de guverne.
Ordinea spontană este specifică sistemelor care prin natura lor sunt complexe („essentially complex”, în exprimarea lui Hayek), cum este societatea și economia. Ordinea spontană „rezultă din elemente individuale care se adaptează ele însele la circumstanțe care le afectează numai pe unele dintre ele și care în totalitatea lor nu sunt cunoscute nimănui.” În acest proces al acțiunii umane apar rezultate benefice pentru societate fără să fi exitat un proiect uman referitoare la ele. Esențial este că ordinea spontană „se poate extinde la circumstanțe atât de complexe că nicio minte nu le poate înțelege pe toate” (Hayek, 1993, Vol. 1, p. 41). „Mintea” care se manifestă prin ordinea spontană este cu mult superioară oricărei minți individuale. La polul opus, raționalismul constructivist concepe că oamenii pot stabili scopuri particulare pentru societate deoarece, prin metode similare celor din științele naturii, ei pot deduce regularități pe baza cărora pot estima efectele măsurilor pe care le concep și de aceea pot atinge obiectivele propuse. În timp ce în economie ordinea spontană este specifică piețelor, raționalismul constructivist este de regulă, așa cum am menționat îmbrățișat de guverne, deși nu în mod necesar toate guvernele au îmbrățișat acest tip de raționalism și nu au tins să limiteze libertatea piețelor. Totuși, de regulă guvernele au încredere în raționalismul constructivist, în special din cauza iluziei pe care acesta o oferă cu privire la controlul pe care guvernele îl pot avea asupra implicațiilor ce rezultă din politicile promovate. Din acest motiv, cei doi administratori ai economiei au, de regulă, preferințe diferite referitoare la libertatea piețelor, guvernele dorind, de regulă, să fie principalul administrator al economiei.
În ce măsură este însă guvernul îndreptățit să aspire la această poziție? Pentru a elimina neclaritățile, să notăm că guvernele nu au apărut în mod spontan. Ele au fost de la început o creație deliberată, o organizație în cadrul societății, pentru atingerea unor sarcini bine definite, dar oricum, limitate. Hayek a arătat, explicând principiul diviziunii sociale a cunoașterii, de ce nimeni, deci nici guvernul, nu posedă cunoașterea necesară a tuturor circumstanțelor particulare ale acțiunii individuale pentru a organiza eficient societatea. Ca orice altă organizație, guvernul țintește la o mai bună cooperare pentru atingerea scopurilor sale limitate de această cunoaștere.
Spre deosebire de guvern, societatea în ansamblu este rezultatul ordinii spontane. Este Marea Societate a lui Adam Smith sau Societatea Deschisă a lui Karl Popper. În concepția diviziunii sociale a cunoașterii a lui Hayek, aceasta apare pentru că indivizii și organizațiile urmează reguli, care le permit să facă uz de întreaga lor cunoaștere referitoare la aspectele particulare de care se ocupă. Unele dintre aceste reguli sunt proiectate de om, adică vorbim de domnia legii, iar altele, cum sunt morala și obiceiurile au apărut în mod spontan. Ordinea spontană numită societate este cea care organizează indivizii și organizațiile. Astfel, apar forțe mai presus de controlul omului, care conduc societatea, adică se manifestă ordinea spontană. În acest proces, guvernul este doar o organizație. Asta explică de ce încercările guvernelor de a conduce economia s-au soldat cu eșecuri majore. Ca organizație, guvernul are două rosturi (Hayek, 1993, Vol. 1, p. 48): să asigure unele servicii pe care ordinea spontană nu le asigură în mod adecvat. Pentru asta, guvernul se comportă ca orice altă organizație, utilizând resursele pe care le are la dispoziția sa. Celălalt rost al guvernului este să asigure aplicarea regulilor de conduită, a legilor, pe care se sprijină ordinea spontană. Guvernul ar trebui să fie apărătorul ordinii spontane, să înlăture tentativele care i-ar sta în cale, nu să încerce să o oprească.
Rezultate foarte importante cum sunt limba, proprietatea, legea în sens general (de reguli), morala, banii, sistemul de prețuri sunt rod al acțiunii umane, dar nu al planificării umane. Toate aceste mijloace care ne-au ajutat să progresăm în producerea de bunăstare sunt rezultate ale ordinii spontane. Facilitarea acestei ordini ar trebui să fie filozofia care conduce guvernele, iar pentru o perioadă, care s-a încheiat odată cu Marea Depresiune din perioada 1929-1933, chiar a fost. Totuși, odată ce științele naturii, în special științele fizicii, au reușit, pe baza datelor pe care natura ni le oferă, să stabilească legi de evoluție certe, pe baza cărora se pot face experimente de laborator bine controlate și predicții perfecte, succesul societății a început să fie văzut ca rezultat al „direcției conștiente către scopuri dinainte concepute” (Barry, 1982).
Științele sociale, între care știința economică este un exemplu reprezentativ, au împrumutat în mod nelegitim metodele de cercetare din domeniul științelor deși datele în societate și economie nu sunt „date” economiștilor, istoricilor, sociologilor etc. în același fel în care sunt „date” cercetătorilor din științele naturale (Hayek, [1943, 1972]; Mises (1957)). Astfel, a fost ușor pentru guverne să creadă că pot înlocui inteligența ordinii spontane (a pieței, dacă ne referim strict la economie) cu inteligența unei organizații, a unui grup de oameni.
Magnitudinea iluziei a putut fi văzută după ce încercările guvernelor de a conduce economia au eșuat, cu exemple extreme în socialismul centralizat. Pentru mințile deschise, aceste eșecuri au fost dovada că în procesul ordinii spontane guvernul este doar o organizație, care trebuie să-și înțeleagă bine scopurile pe care le are în interiorul societății și care nu trebuie să încerce să direcționeze societatea către scopuri pe care el i le stabilește.
Lecția nu a fost bine primită de cei care cred că statul trebuie să înfăptuiască justiția distributivă și de câte ori au ajuns la putere au folosit guvernele pentru a altera ordinea spontană și a „corecta” rezultatele acesteia. De-a lungul timpului, statul (i) a limitat proprietatea privată, inclusiv prin naționalizări; (ii) a promovat pozitivismul juridic; (iii) a distorsionat limba apărută în mod spontan prin introducerea de noi expresii necesare pentru a proteja ingineriile sociale, care neavând o apariție naturală au avut nevoie de un limbaj inventat, adică au generat „nevoia” de „corectitudine politică”; (iv) a distorsionat sistemul de prețuri relative prin intervenții în modul de formare a acestora; (v) a distorsionat sistemul de salarii relative prin același mecanism; (vi) a limitat concurența producătoare de inovații, inclusiv prin acceptarea instituțiilor „too big to fail”; (vii) a promovat rațional-constructivismul prin care a creat și a exploatat o discrepanță periculoasă între ceea ce așteaptă publicul de la știință în general și în mod special de la științele sociale în rezolvarea problemelor socio-economice și de mediu înconjurător și ceea ce stă cu adevărat în puterea acesteia/acestora. Mă opresc la aceste exemple, dar lista este mult mai lungă.
În diverse perioade, procesul descris mai sus a crescut mai repede sau mai încet, dar tendința a fost ascendentă. Prin această extindere a rolului statului, diviziunea cunoașterii a fost alterată. Cantitatea de cunoaștere utilizată în societate a scăzut, pentru că statul a preluat rolul grupurilor sociale și a indivizilor care dețineau cunoașterea referitoare la circumstanțe particulare. Din această cauză, soluțiile identificate au fost mai puțin informate și mai puțin adecvate. După 2008, tendința de a crește rolul statului, în special în vederea atingerii obiectivului iluzoriu al înfăptuirii justiției distributive, s-a amplificat din nou, amplificare ce pare să fie abia la început. Mulți oameni aprobă intensificarea tendinței, neînțelegând că problemele pe care le au sunt mai degrabă rezultatul prea marii extinderi a statului, exemplificată parțial prin punctele (i)-(vii) de mai sus.
Oamenii caută soluții, iar cei mai mulți au fost duși în eroare și acceptă că acestea pot veni de la mai marea implicare a statului în economie. Ceea ce rezultă este o alterare a democrației și, mai ales, o aprobare crescândă a unei părți tot mai mari a publicului pentru anihilarea liberalismului. În ultimul timp, liberalismul parcă s-a evaporat. În acest fel, ne afundăm și mai mult în situația din care vrem să ieșim.
Cu cât va crește ponderea celor care cred că soluțiile la problemele socio-economice de astăzi pot fi proiectate și implementate de stat, în totală discordanță cu capacitatea acestuia de a face acest lucru comparativ cu piața, cu atât va fi mai mare dezamăgirea față de eșecul statului. Asta ar putea șubrezi și încrederea în funcțiile sale de care societatea are cu adevărat nevoie: furnizarea de servicii pe care piața le poate oferi inadecvat și aplicarea legilor. Consecințele ar putea fi foarte grave.
În prezent, răspândirea la nivel global a infecțiilor cu COVID-19 are potențialul să provoace o nouă recesiune globală. Sub impactul recesionist deja vizibil al răspândirii coronavirusului, guvernele vor interveni pentru a spijini industriile cele mai afectate. Având în vedere capcana anticipațiilor și presiunea care rezultă din ea pentru autorități, posibilitatea ca în timp ce ajută, guvernele să creeze alte probleme nu este exclusă. Mai mult, extractorii de rente vor identifica noi oportunități, mai ales acolo unde legile sunt neclare, contradictorii și partinice.
Totuși, este puțin probabil ca, dacă va apărea, recesiunea globală să fie urmată de o nouă îngrădire a libertății piețelor, așa cum am văzut că s-a întâmplat în alte ocazii când dificultățile economice au fost majore, au afectat aproape toate sectoarele economice într-un număr mare de țări și au rezultat în pierderea masivă de locuri de muncă.
Recesiunea care este probabil să apară din cauza răspândirii coronavirusului nu va fi în aceeași clasă cu recesiunile declanșate în mod natural de corecțiile pe care le fac piețele, întrucât sursa ei nu este localizată în sfera piețelor. Ca urmare, politicienii nu ar avea un motiv specific pentru a limita libertatea piețelor, pentru a arăta că „fac ceva” în acest sens. În aceeași logică, în acest caz specific, un guvern nu ar putea să opună raționalismul constructivist raționalismului ordinii spontane cu scopul de a limita libertatea piețelor. În situația dată, o limitare a libertății piețelor nu ar fi de niciun folos electoral și nici nu ar putea fi justificată prin prisma comportamentului piețelor. Singura instanță în care în acest caz particular s-ar putea ajunge la problema limitării libertății piețelor ar fi aceea în care circumstanțele ar deveni atât de complexe (adverse, nefavorabile) încât comportamentele economice fie s-ar distorsiona (comportamente speculative etc), fie ar fi percepute de public ca distorsionate de piețe într-o măsură așa de mare încât ar deveni necesar pentru guverne „să facă ceva” în legătură cu ele.
Având cele de mai sus menționate, nu înseamnă însă că tendința de limitare a libertății piețelor, începută acum virtual un secol, la care m-am referit la începutul acestui articol, nu va continua, ghidată în special de raționalismul constructivist, practicat la o nouă scară în societatea occidentală după criza din 2008. Până la urmă, acest tip de raționalism care ghidează bazele teoretice ale politicilor economico-sociale își va arăta limitele, care vor fi văzute mai ales în reducerea spiritului antreprenorial, a productivității și a ratelor de creștere economică. Apariția acestor limite va determina societatea să acționeze pentru a readuce guvernele la dimensiunile de care are nevoie și le va constrânge să se concentreze pe rolul lor bine definit, de a furniza acele servicii pe care le poate oferi mai bine decât piața și de a asigura respectarea legilor ca metodă de a susține ordinea spontană. Dar până atunci, consecințele grave ar putea apărea. Vom găsi forța să ne trezim cât mai repede?
Bibliografie
Barry, Norman ( 1982), ‘The Tradition of Spontaneous Order: A Bibliographical Essay’, https://www.oll.libertyfund.org/pages/the-tradition-of-spontaneous-order-a-bibliographical-essay-by-norman-barry (first appeared in the journal Literature of Liberty: A Review of Contemporary Liberal Thought , vol. V, no. 2, Summer 1982 published by the Cato Institute (1978-1979) and the Institute for Humane Studies (1980-1982)).
Hayek, Fridrich ([1943], 1972), ‘The Facts of Social Sciences’, in Individualism and Economic Order, pp. 57-76, A Gateway Edition, Publicat prima dată în Ethics, LIV, No. 1, October, pp. 1-13.
Hayek, Friedrich (1993), ‘Law, Legislation, and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy’, Routledge.
Mises, Ludwig (1957), ‘Theory and History’, Ludwig von Mises Institute, Auburn.
Röpke, Wilhelm ([1937], 1963), ‘Economics of the Free Society’, Henry Regnery Company (First Published in Austria in 1937, Die Lehre von der Wirtschaft, Julius Springer, Vienna).
