Steve Jobs. Steve făcea lumea să vibreze. La propriu și la figurat. Continuăm să vibrăm, să rezonăm. Steve ne ține conectați chiar și după plecarea sa către îngeri. Cum ne-a cucerit? Ne-a spus-o chiar el: ne-a încântat inimile. La fel, Nelson Mandela. Rămâne cu noi prin iscusința sa de a ne atinge inimile, nu neapărat mintea. Emoțional versus rațional. Sau mai degrabă privirea ambelor fețe ale unei medalii? O vibrație a cuvintelor ce ating inimi.
Cum poți oare atinge inima cuiva cu vorbe raționale atunci când emoția prevalează? Avem frecvent această dilemă, poate zi de zi, în relația părinte-copil: atenționările părinților sunt de cele mai multe ori și cel puțin în prima instanță ignorate. Există un apetit teribil de a le testa veridicitatea. Există și un năduf atunci când constatăm cât de prețios poate fi sfatul pe care, deliberat, l-am omis. Viața ne învață să ascultăm mai puțin de emoții, de dorințe conjuncturale, ca să putem auzi și vocile raționale. Acestea au mai fost spuse. De ce le reamintim acum?
Există o dezbatere, la noi și în lume. Băncile centrale – devenite independente nu de foarte mult timp și fără apetență pentru “plecăciuni” sau instrucțiuni ce contravin principiilor economice – sunt blamate că nu rezonează cu avalanșa de emoții, unele poate justificate. Nu le pasă, au inimile împietrite!
La cumpăna anului 2008 bancherii centrali au acționat pentru a stăvili criza, au folosit cuvinte tari în mijlocul iureșului și au îmblânzit piețele. Au încercat apoi și să explice ce fac și de ce. Limbajul specializat, aproape criptic pentru o mare parte a publicului, nu îi ajută însă. Și nici că au fost vreodată antrenați pentru a susține discursuri mobilizator-emoționale. Mesajele lor sunt menite să calmeze spiritele, să readucă echilibrul, nu să accentueze hărmălaia.
Și totuși lumea e nemulțumită: bancherii centrali dau numai vești proaste, nu ne spun ceea ce am dori să auzim. Nu prea ne “încântă inimile”. Acest disconfort e bine exploatat de cei care doresc să capteze atenția. Și mai ales voturi. Poate oare discursul unui bancher central să fie frust sau pur emoțional? Ce se întâmplă dacă este sobru pentru că însăși exigențele profesionale (și nu goana după voturi) o cer? Mesajele băncilor centrale sunt adesea reci, serioase, raționale. Oare nu le pasă? Sunt de piatră?
Dimpotrivă! Empatia există. Fără însă a se manifesta melodramatic. Cea mai bună dovada este însuși faptul că se aventurează, cum ar spune unii, să iasă în față, să avertizeze, să se expună spunând lucrurilor pe nume. Mai ales atunci când promisiuni, adesea amăgitoare, ne induc senzația că dorințe, aspirații vor fi îndeplinite cât mai curând.
Ce se întâmplă însă cu mesagerul veștilor care nu ne sunt pe plac, al vorbelor pe care uneori noi înșine ne temem să le rostim? De regulă este admonestat, i se dă repede o replică, sa tacă! Vocea rațională e întotdeauna rece, chiar nu ne face să vibrăm, nu ne animă și arareori stârnește reacții pozitive. Preferăm voci călduțe, cât mai puține vești proaste sau deloc. Deși curiozitatea ne macină, am vrea să știm și ce poate fi rău. O cunoscută zicală ne vine în minte însă: Adevărul, de cele mai multe ori, supără.
Pentru că evaluarea sa rațională a tulburat o dezbatere aprinsă (Brexit), Mark Carney, guvernatorului Băncii Angliei – una dintre cele mai transparente bănci centrale din lume – e acuzat de jocuri politice și chemat să dea explicații aleșilor. Replica sa: “este job-ul băncilor centrale să identifice riscuri, nu să le doreasc㔂 iar impactul economic este doar unul dintre elementele de luat în considerare atunci când oamenii iau decizii. Capcana emoțiilor se propagă însă rapid. Dacă traversezi Canalul Mânecii spre est, Președintele BCE, Mario Draghi este chestionat din nou de aleșii din Germania, în timp ce la vest, peste Ocean, fervoarea electorală îi aplică șefei FED, Janet Yellen, etichete politice.
Da! Bancherii centrali îndrăznesc să supere. Desigur, nu este treaba lor să se pronunțe asupra unor opțiuni politice, sociale sau geostrategice! Dar e datoria lor să prezinte publicului implicațiile și riscurile la adresa stabilității prețurilor și a celei financiare. E scris în mandate. Și e corect să le pretindem să ne informeze mereu pentru ca noi, publicul larg, și implicit cei aleși să ne reprezinte, să poată decide ce vrem și ceea ce nu dorim să ne asumăm.
Meteorologii emit avertizări ce se adeveresc sau nu. Savurăm momentul în care afirmăm “iar au dat-o în bară!” când prognozele lor nu se materializează ad literam. Uităm rapid că atenționările lor ne-au și servit, dacă am ținut cont de ele. Rar auzim aprecieri pozitive despre prognoza meteo. Nu-i de mirare că nu le auzim deloc când vine vorba despre alte tipuri de prognoza, ce iau în calcul multiple incertitudini, într-un mediu volatil, inclusiv din perspectivă emoțională.
Mesajele băncilor centrale trebuie să păstreze substanța conceptelor, să arate implicațiile economico-finaciare chiar și atunci când nivelul de educație sau de înțelegere a acestor noțiuni este mai scăzut. În pofida limbajului arid, specializat, băncile centrale, în lupta pentru stabilitatea prețurilor, au reușit cumva să transmită. Și chiar să se facă înțelese.
Au apelat la reprezentări vizuale (de tipul Inflation Island), la comparații ce reușesc să capteze audiența (zborul cu balonul ce sugerează, pe înțelesul multora, un mod de acțiune atunci când aerul cald inflamează prețurile) sau prin asocieri cu lumea medicală (reglarea temperaturii corpului, a febrei=inflație sau a stării de afebrilitate=deflație).
Eforturile de a ajunge direct la public sunt însoțite de o mai mare deschidere, de o transparență sporită a băncilor centrale. Oferă mai multe informații de calitate, publică evaluări, analize corecte și pertinente, explică procesele decizionale, își motivează hotărârile. Cert este că acum sunt mult mai mulți cei care înțeleg cum acționează ele pentru a asigura stabilitatea prețurilor.
Dacă mesajele privind politica monetară sunt azi ceva mai bine percepute, pentru delicata zonă a stabilității financiare – pornind chiar de la definiția de bază, băncile centrale încă descoperă. Probabil și datorită sensibilității subiectului: acesta se adresează în primul rând deponenților, celor care vor să fie siguri că cineva le va proteja banii și plățile. De aici, emoția. Stabilitatea financiară vizează protecția banilor populației și ai firmelor prin sisteme bancare și de plăți solide. De ce aceste mesaje sunt mai dificil de înțeles?
Reprezentarea grafică a incertitudinilor privind inflația, ca un evantai, pare mai prietenoasă. Vizual însă, riscurile la adresa stabilității financiare seamănă mai degrabă cu o pânză de păianjen…
De ce ne temem mai mult? De mișcarea prețurilor – creșterea lor creează ea însăși emoție cu toate că am mai învățat cum să reacționăm, să ne restrângem, să fim mai austeri. Să fie oare pierderea banilor cea care ne îngrozește încât determină impulsuri greu de gestionat…
Băncile centrale sunt percepute drept gardian al stabilității prețurilor. Această stabilitate este însă imposibil de atins în condiții de instabilitate financiară.
Mesajele despre stabilitatea financiară – oricât de criptic sună acest concept, ce în esență se referă la siguranța banilor noștri – sunt mult mai ușor de denaturat într-un mediu volatil. Uneori ni se par alarmiste, alteori prea vagi. Întotdeauna însă, atenționările băncilor centrale privind posibile derapaje și consecințele lor economice supără. La fel cum ne deranjează avertismentele meteo despre posibile furtuni într-un week-end în care plănuisem un picnic grozav. Acum, nu-i așa, ar trebui să ne amânăm plăcerea, sa îl reprogramăm!
Vom ajunge oare să recunoaștem că băncile centrale ne-au prevenit? Le vom admite competența atunci când riscul se produce? Sau pur și simplu ne vom enerva că trebuie să amânăm micile noastre plăceri? Cât năduf vom revărsa asupra vocilor raționale mai ales pentru că au avut dreptate?!
Oamenii aud mereu mai mult ceea ce le place, devin foarte atenți când ceva îi mișcă, îi emoționează. Bancherii centrali responsabili livrează mesaje obiective, raționale. Doresc echilibru și încredere, nu riscuri. Și nu adună voturi.
În “mood”-ul pozitiv creat de oameni cu apetit politic în cursa pentru cât mai multe voturi, devine tentant să faci băncile centrale să tacă. Sau să încerci să obții doar veștile bune ce pot fi capitalizate rapid. De aici și reacțiile pline de nerv atunci când băncile centrale „sparg petrecerea”, anunțând că e mai înțelept ca “the barbeque” să fie amânată.
Independența, ce vine la pachet cu responsabilitatea, le permite și le cere băncilor centrale să fie raționale, indiferent pe cine și cât de mult supără. Însă bancherii centrali nu sunt aleși de popor, ci numiți de aleșii acestuia. Apare astfel dilema: ești numit, ai voie oare să spui și lucruri care nu îmi sunt pe plac? Aleșii pretind că se comportă aidoma celor care i-au votat. Probabil că aceștia din urmă taxează imediat ce nu le place sau ce nu vor să audă.
Nu-i de mirare atunci că vocea rațională este și va fi penalizată pentru îndrăzneala de a tempera excesele, exuberanța. Există adesea impulsul de a crucifica pe cel ale cărui spuse deranjează. Îi tolerăm, paradoxal, pe cei care, sub paravanul unor vorbe dulci, ne pun în pericol. Preferăm omiterea mesajului incomod și nu analiza rațională a cauzelor pentru a afla cine și ce ne expune riscurilor. Ce pot oare să facă bancherii centrali? Să continue să fie tranșanți, să spună ceea ce gândesc având în minte și vibrația cuvintelor care ating inimi.
19 mai 2016
Referințe:
The Storyteller’s Secret, Carmine Gallo, Macmillan, 2016
“Don’t address their brains. Address their hearts”, Nelson Mandela
“What makes your heart sing? People with passion can change the world for the better”, Steve Jobs
