Deşi nu a fost o premieră – pentru că Ziarul Financiar organizează de multă vreme reuniuni cu ştaif – summitul ZF Bankers 2020 s-a remarcat prin câteva note speciale. În primul rând, tematica: provocări pentru sistemul bancar în vremea unei crize în care riscurile cresc în progresie geometrică. Apoi, nivelul academic, asigurat de valoarea participanţilor: manageri şi specialişti de vârf în afaceri bancare şi financiare.
O reuniune cum ne-am dori să fie toate dezbaterile ce-şi propun să analizeze teme de importanţă cardinală pentru sănătatea societăţii. Cu toate că – fapt important! – în niciun moment, din cele două zile de summit, dialogurile nu s-au purtat deloc cu mănuşi. Nici măcar de catifea. Săbiile s-au încrucişat în jurul unor subiecte dure, precum intermedierea financiară, capitalizarea, lichiditatea, solvabilitatea, dobânzile.
Două zile de confruntări din care s-au născut idei pentru alte confruntări. Idei, argumente, teme noi. Ar fi deci păcat să i se pună punct dezbaterii. Şi chiar asta îmi propun în comentariul de azi, cu speranţa că dezbaterea va continua, să mă înscriu la cuvânt. Mai cu seamă că, aşa cum era şi firesc să se întâmple, mai toate temele analizate au rămas deschise.
Dobânda de politică monetară a băncii centrale bunăoară, subiect de dispute nefinalizate în condiţiile în care opiniile cu privire la limitele până la care ar putea să coboare acest indicator-reper au fost diversificate şi contradictorii, rămâne şi mai departe un pariu cu miză mare. Pentru că, în dezbaterea subiectului în cauză, sunt în joc nu numai idei, nu numai opinii, ci şi interese.
Cei care susţin că, în criza actuală, Banca Naţională ar trebui să intervină cu o reducere majoră a dobânzii de politică monetară nu ţin seamă de un detaliu extrem de important. Şi anume, că aşa cum a comunicat public încă de la începutul lunii martie, strategia BNR a fost dominată de intervenţii în amonte. La fel va fi şi în continuare. Va acţiona anticipat, acolo şi când riscurile încep să se formeze.
Dobânda de politică monetară a BNR era 2,50 la sută când se anunţa criza. O dobândă ce nu era nicidecum mare în condiţiile în care, timp de doi ani, a fost pe post de baraj în faţa ciclului inflaţionist lung, ce a dus România în situaţia de a avea cel mai mare nivel de creştere a preţurilor din Uniunea Europeană. Iar BNR a făcut faţă unei inflaţii galopante, pe care a şi domolit-o, cu o dobândă real-negativă. Pentru că inflaţia urcase la cote înalte, până la 5,41 la sută.
Aceasta era situaţia la începutul lunii martie. Banca Naţională calmase inflaţia, până la 3 la sută însă, în condiţiile în care cele mai multe ţări din UE erau în deflaţie, făcându-şi loc să acţioneze anticipat şi să reducă dobânda de politică monetară. Până unde? Până la limita creată. Şi nu dintr-o dată, ci în etape.
Prima reducere a avut loc în martie 2020, în contextul măsurilor prin care BNR a accelerat activarea amortizoarelor de riscuri. Atunci dobânda a coborât cu 0,50 de puncte procentuale, de la 2,50 la 2,00 la sută. La a doua reducere, cea din 29 mai, de numai 0,25 puncte procentuale, dobânda a scăzut de la 2,00 la 1,75 la sută. Şi iată cum, acest amortizor de riscuri, dobânda de politică monetară, supranumită dobânda cheie – pentru că deschide multe uşi, între care: 1) arată tendinţele politicii monetare; 2) indică la ce costuri băncile obţin lichiditate de la banca centrală; 3) influenţează dobânzile la care băncile se împrumută între ele pe piaţa interbancară; 4) trasează jaloane pentru diversitatea dobânzilor practicate de băncile comerciale în relaţiile contractuale cu creditorii şi cu debitorii lor – a deschis seria de măsuri din pachetul de criză asigurat de BNR.
În împrejurările date, banca noastră centrală s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros“: să facă o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Dobânda-cheie de 1,75 la sută dovedindu-se optimă pentru a susţine această strategie. Trei ar fi fost principalele costuri ale unui tratament mai dur: 1) ar fi fost lovită creşterea economică, probabil s-ar fi ajuns chiar la recesiune mult mai dură; 2) s-ar fi produs o scumpire considerabilă a creditelor; 3) etapele de reduceri de venituri ar fi fost mai multe şi mai severe. Dar nu s-au produs aceste blocaje. Banca centrală a folosit o strategie de politică monetară care nu a lăsat loc nici pentru relaxări inutile şi nici pentru restricţii inutile. Având grijă să nu sufoce stabilitatea financiară.
