În toamna anului trecut, analizam, într-un articol publicat pe acest site, expunerea de motive a propunerii legislative privind protecția consumatorilor împotriva dobânzilor excesive, identificând și demontând un lung șir de afirmații contrare realității. Speram ca efortul respectiv să ducă la corecții binemeritate, dar nimic nu s-a întâmplat! Articolul de față revine cu argumente suplimentare, într-o nouă încercare de a determina repunerea adevărului în dreptul său. Restricțiile de spațiu, ne impun doar tratatea unei singure idei false, și anume aceea că băncile creează fără limite bani.

 România şi-a făcut bancă centrală înaintea Statelor Unite ale Americii şi a multor alte ţări dezvoltate, care nu este deloc întâmplător. Atunci, în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, istoria adunase laolaltă, pe pământul românesc, oameni providenţiali, evenimente cardinale şi fapte de excepţie, configurând astfel o epocă pe cât de luminoasă, pe atât de reverberantă.

Banii noştri, între 1867 şi 1880, erau într-adevăr puţini. Dar nu erau însă puţine ideile bune pe care înaintaşii noştri le aveau despre bani.

Eugeniu Carada a lăsat ţării o bancă centrală modernă şi a format, după propria-i exprimare, „moravuri solide de piaţă comercială“.

În primele două părți ale acestui articol am arătat că un compromis acceptabil între dezideratele economice și constrângerile date de resursele limitate ale planetei l-ar constitui o creștere economică modestă combinată cu o plafonare a populației, care în conjuncție cu progresul tehnologic să facă posibilă o creștere a PIB/locuitor.

Paul Volcker a identificat trei valori esențiale, de cultivarea cărora va depinde mereu, dincolo de orice dezbateri punctuale privind indicatori sau obiective, imaginea pe care o vor avea băncile centrale în ochii publicului: continuitatea, credibilitatea și integritatea