Recentele discuții, din aprilie 2020, dintre Miniștrii de finanțe au reliefat – din nou – lipsa de solidaritate de care dau dovadă statele europene atunci când se confruntă cu o criză. Fie că vorbim de invadarea Crimeei de către Rusia, de criza refugiaților din Orientul Apropiat, de încălzirea globală sau de pandemia Covid 19, Europa reacționează lent și cu măsuri insuficiente, și acelea smulse cu forcepsul în urma unor negocieri interminabile. Această stare de lucruri nu ar trebui să mulțumească pe nimeni din cadrul electoratelor, dar ea este menținută și chiar amplificată de existența unor linii roșii (restricții auto-impuse), așa cum vom arăta în continuare. 

Pandemia a impus închiderea parțială a economiilor, cu un „efect lacăt”^[1] ce înseamnă un declin al activității fără precedent după al doilea război mondial. Numai în țări est europene, după colapsul sistemului comunist, a avut loc o reducere atât de drastică și subită a activității economice, în 1990 – „recesiunea transformațională” cum a numit-o Janos Kornai, mai lovite fiind țările (între care și România) ce au practicat forme foarte rigide ale sistemului până la finele deceniului nouă.

Pentru a respecta promisiunea din articolul meu anterior de pe acest blog, revin cu argumente suplimentare pentru a fi cât mai clar pentru cititori de ce replicarea pachetelor de sprijin economic din SUA nu poate fi făcută de multe alte țări, nu numai de România, principalul motiv ținând de problema sustenabilității deficitelor bugetare. Aceste țări nu își permit luxul de a avea deficite publice mari, întrucât moneda lor nu ocupă o poziție specială în tranzacțiile comerciale și financiare internaționale cum este cazul monedei americane.

The coronavirus pandemic has stunned Europe, and indeed the entire world. Although the likelihood of this kind of pandemic was sounded off by not a few high-profile voices quite a while ago, its devastating impact reveals how unprepared medical systems and how defective our prevention schemes have been. But, like in times of war, an unprecedented resource mobilisation has been mounted to fight the coronavirus, while governments and central banks have summoned a wide range of tools to mitigate the impact of the lockdowns.

Three words can mean a lot, both in someone’s love life and in financial markets, especially when it comes to major central banks. These words are “Whatever it takes” and they were voiced by former ECB President Mario Draghi back in July 2012, in a bid to persuade investors that the European economy was not in such dire straits as it seemed.

Există o realitate a mediului politic, care este în stare să promită orice pentru a fi ales, cu precădere într-un an electoral.