Un domeniu mai puțin prezent în preocupările filateliștilor este corespondența oficială din timpul ocupației germane în anii Primului Război Mondial. Acest subiect se întâlnește rar în colecții și nici literatura filatelică nu este generoasă în această privință. 

În România, ca și la nivel european, se aplică un prag maxim de 100 mii euro pentru depozitele bancare garantate. În aceste condiții, introducerea unui plafon de 150 mii euro în Legea dării în plată nu este discriminatorie, ci este simetrică din punct de vedere conceptual.  În legislația din România sunt prevăzute plafoane precum: deducerea personală pentru persoanele fizice cu un venit lunar brut de până la 3000 lei; alocația pentru susținerea familiei și venitul minim garantat, ambele raportate la indicatorul social de referință; cotă redusă de TVA de 5% pentru livrarea de locuințe a căror valoare este sub 450 mii lei. Aceste plafoane nu sunt discriminatorii, ci răspund unui scop social.

O nouă învolburare străbate societatea românescă, de data aceasta pe inițiativa parlamentară legată de așa numita lege a ”dării în plată”. Ea tinde să se acutizeze indiferent de forma în care va ajunge, probabil, să fie votată și apoi promulgată, fiind deja retrimisă spre analiză la Parlament, în contextul în care excepționalitatea ei, cred obiectiv pretinsă de initiator, se adaugă la multe alte situații critice din multe alte domenii care ne frământă pe unii și alții (sărăcie, analfabetism, invăţământ, servicii medicale, infrastructură etc.).

Transmisia monetara s-a bizuit in ultimele decenii pe regimul de tintire a inflatiei (IT), dupa ce s-a observat ca un control al agregatelor monetare  este foarte aproximativ, in primul rand din cauza instabilitatii cererii de bani. Dar criza financiara, desi nu a terminat regimul de IT, a ilustrat minusuri ale sale importante: a ocultat riscuri sistemice, a echivalat stabilitatea preturilor cu stabilitatea financiara (neglijarea preturilor activelor financiare). Evenimente extreme (lebede negre, cum le numeste Nassim Taleb) si incertitudinea, ce trebuie distinsa de “risk” (care asociaza la evenimente probabilitati de producere) au aratat si ele limite ale abordarilor ce considera piete perfecte.  De aici rezulta insatisfactia fata de modele macroeconomice care subestimeaza rolul finantei; cum spunea Claudio Borio de la Banca Reglementelor Internationale (BIS), aceste modele sunt precum “Hamlet fara print”.

Nu s-ar putea spune că decizia de politică monetară este ușoară pentru o țară ca România. Totuși, suntem cumva norocoși. Spre deosebire de unele economii dezvoltate, economia noastră poate genera suficientă cerere pentru a produce o inflație care permite BNR să aibă o politică monetară convențională. Cu toate acestea, politica noastră monetară nu este lipsită de provocări serioase. Una dintre aceste provocări apare atunci când condițiile interne cer întărirea politicii monetare în timp ce în zona euro sau în vecinătatea relevantă, politicile monetare se relaxează. Într-o astfel de situație apare riscul ca publicul să pună la îndoială justețea întăririi politicii monetare. Analiza care urmează prezintă mai întâi câteva componente care influențează credibilitatea politicii și apoi arată cum și când ar trebui modificată politica monetară în România.

Risipa, incompetenta si deturnarea de resurse au insemnat nu numai o eficienta lamentabila a investitiilor publice, dar si privarea cetatenilor de bunuri publice pentru care platesc taxe si impozite. In contrast dramatic cu aceasta “risipa” este subfinantarea cronica a educatiei si sanatatii, cu cote de sub 4% din PIB anual fiecare si care plaseaza Romania la coada Uniunii. Incasarile fiscale de 27-28% din PIB sunt intre cele mai scazute in Uniune (unde media este peste 40% din PIB) si amputeaza sever capacitatea statului de a furniza bunuri publice esentiale.