Epigraf:

Creatio ex nihilo!

 

Context & necesitate. Problema schimbării în România, în sensul impus de tendințele de pe aliniamentele modernității care dau consistență ideii de progres, nu a avut o abordare nici conjuncturală, nici sistematică. Analizele culturale, mai numeroase, au privit aproape exclusiv raporturile dintre tradiție și modernitate și au avut puțină rezonanță dincolo de unele cercuri intelectuale restrânse, aflate într-o gâlceavă pe imitația unor idei din moda timpului, adeseori minore, anecdotice sau prea personalizate. Chiar și unii filosofi, care au avut reflecții despre schimbare, au făcut-o prin cascade de metafore, cu referențiale folclorice și semnificații nostalgice. Atunci când pe partea de manufactură sau urbanism, spre exemplu, s-au obținut unele realizări ele au părut a fi prelungirea opțiunii pentru reconfigurarea universului spiritual autohton, subliniindu-se priceperea de a valorifica îndemânarea artizanului din comunitățile autosuficiente, închise, de a face totul după chipul și asemănarea țăranului isteț, gospodar și fălos[1].

Avalanșa noului, ca expresie a asumării proiectului modernității, nu s-a produs, oricum nu a ajuns vreodată fenomen cu tendință de masă critică, s-au recombinat elemente preferate sau considerate de top, mai mult preluări de scheme inovate aiurea. Când s-au întâmplat străpungeri, artistice mai ales, nu au fost repede acceptate, condiția geniilor cu valoare universală, în poezie, teatru, metafizică, sculptură etc. a fost una mai degrabă precar înțeleasă în timpul vieții acestora. În niciun caz nu putem constata un efort constant pe linia continuității transformărilor ce țin de esența modernității, aranjamentele conjuncturale de programe slab structurate dând forma evoluțiilor. Și acestea pe segmente scurte de timp, toate derivând din ambiții ale liderilor, pariuri riscate sau impresii apăsate că se va produce o minune pe calea dezvoltării. Într-un fel deranjant pentru așteptările proprii, românii nu au putut să genereze și să susțină întocmai climatul antrenant pentru comportamente care să impună stilul de acțiune specific creării de valoare adăugată în sistem industrial și să extindă modelul de viață urbană, centrat pe obiectivele personale și de grup ale asimilării noului[2].

Puținele proiecte, numite azi de țară, care au coagulat în jurul lor unele preocupări privind schimbarea, s-au limitat mai degrabă la presiunea emoțională a emancipării naționale, au eșuat, au fost reconsiderate sau au fost întrerupte de aranjamente politice interne sau externe[3]. În fapt, pe magistrala modernității reprezentată de revoluțiile industriale se consemnează un elan de început[4], în acesta nefiind însă, în nicio epocă sau nicio inițiativă, urmate regulile de maturizare/efectivizare, care să instituie procese transgeneraționale sau transpolitice, seculare. Așa se explică de ce istoria modernității este cu suișuri spectaculoase, cu căderi bruște, reorientări de tendințe pentru recuperarea unor proiecții premodernitate, motivate ca aparținând de specificul național, dar și de translații insistente de experiențe și modele de aiurea.

Într-un fel original, în România, în proiecția schimbării a contat mai mult componenta emoțională sau cea ideologică decât cea instrumentală. Aproape fără excepție, modernitatea a constituit dispută politică de imagine optimistă, circumscrisă partizanal, în formule adversative acerbe, cumva croite parcă să se anihileze reciproc. Cazul ciclurilor electorale interbelice reprezintă în sine un model de morișcă, precum în jocul de țintar[5].

Cert este, dincolo de orice caracterizare, că situația în care se află țara nu arată că mediul său psiho-comportamental, economico-social, cultural-comunicațional și politico-decizional ar fi un rezultat superior al maturizării proceselor definitorii ale modernității. Pentru România prima modernitate a însemnat un context la care raportarea acțională și axiologică a fost slabă, efectele achiziționate fiind inconsistente, tipologia umană fiind mai degrabă produsul unei inerții premoderne[6]. În stratul ei cel mai profund, populația a evoluat într-o buclă tangentă culturii occidentale, în care imitația a însemnat palierul preferat, cu un orizont intențional marginal în cea mai mare parte, și ca reprezentare socială, și ca producție ideatică. Excepțiile, în toate planurile existenței, au fost acoperite de trăirea admirativă a masei critice statistice față de expresiile specifice modernității din afara țării. Chiar și unele inițiative elitare de a racorda devenirea la trendurile modernității, fie și în formule nespontane, în unele cazuri chiar autoritariste, nu s-au impus pe termenul lung, dovadă a slăbiciunii nucleului generator de inițiativă, determinare și acceptare a modelului, inclusiv de conștientizare a avantajelor acestuia.

Postulate & posibilitate. Se spune că depinde de unde te uiți pentru a defini profilul la zi al unei țări. Eu cred, cu tăria convingerilor alcătuite prin gândire rațională, că există o singură perspectivă din care adevărul primează: starea de fapt. Măsura exactă a stării de fapt nu este neapărat un tablou statistic, nu doar pentru că poate fi unul care să inducă în eroare sau să rămână neînțeles, ci imaginea vieții trăite, individual și social, ca cetățean și ca națiune, ca popor și ca țară; ceea ce ești în stare să faci, ceea ce reușești să faci, ceea ce te preocupă cotidian în planul confortului, ceea ce te frământă ca proiect, ceea ce vezi la alții și ceea ce te necăjește că ei au putut ajunge la un rezultat apreciabil iar tu n-ai reușit sub niciun chip. Starea de fapt nu este una descrisă, ci una trăită, la scara unu pe unu a vieții, zi de zi în plan personal, veac de veac în plan comunitar. Este vorba de proba indubitabilă a existenței, dincolo de proiecții personale, de imaginarea posibilului, de crearea unei povești emoționante țesută pe adevăr. Cumva dureros trebuie să ne uităm la realitate, și nu la cum vrem să fie realitatea[7].

Acest exercițiu mental are rolul său evaluativ, cu conținut constructiv, apt să genereze intenții pozitive, inclusiv înclinații de schimbare a tendințelor, iar el nu trebuie considerat o trădare a sentimentelor, a icoanei din suflet susținută de etosul străvechimii. Putem vorbi de o stare de spirit care se concentrează pe starea de fapt[8], factor ideal pentru gândirea soluțiilor la problemele identificate. Este, desigur, un aspect delicat tocmai pentru că există o linie de continuitate în care starea de spirit nu a generat impulsuri de ieșire din starea de fapt complicată și să se meargă către o stare de fapt funcțională, în care valorile modernității să structureze acțiunea și să instituie adevărata linie de continuitate câștigătoare la scara istoriei. Ceea ce se cheamă concordanța dintre starea de spirit și starea de fapt, pregătită de filtrele de gândire și schemele de acțiune ale modernității, abia trebuie realizată. Singura variantă benefică este să se manifeste rolul inițiator de atitudine al elitei intelectuale, desigur a acelei părți validată de simțirea nevoii pentru această concordanță.

În generarea stării de spirit care să prizeze la tendințele modernității și să instituie comportamente favorabile, să se ajungă la decizie pentru acțiune și la voință de asumare a proiectului este necesar ca nucleul de bază al elitei intelectuale să opteze pentru permanentizarea acelor fundamente care fac din modernitate o posibilitate practică.

Configurarea conținuturilor nucleului elitar[9] apt să predetermine opțiunea pentru modernitate, ca stare de spirit și stare de fapt, cuprinde eșafodajul de consistență culturală a modului de a fi, care este totodată fondul pregătit să dea forma adecvată vieții trăite, să susțină pilonii unei societăți sigure de sine, adică o societate-actant al mersului lucrurilor inspirate de evoluția conviețuirii. În mod esențial, nucleul elitar pro-modernitate, pregătit să accepte rigorile superciclului, dar și să-și asume rolul de trăgător spre tendințele evolutive ale stării spirituale și ale stării de fapt care să ducă țara spre modernitate acționează, în egală măsură, ca avangardă pentru formarea înclinației societății spre inovare rațională și acumulare de confort material.

Nu există altă cale prin care rostul modernității ca ideal acțional să se impună în corpul cel mai motivat al societății și apoi să determine alinierea progresivă a cât mai multor oameni. Modernitatea se lansează ca proces transformațional de natură elitară și devine realitate pe măsură ce reacția socială este moderată cât mai larg posibil de obiectivele și valorile acesteia. Începe ca un proces spontan, al creativității vârfurilor elitei, apoi unul de imitație, din ce în ce mai evident prin cuprindere și prin efectele asupra realității, instalându-se ca mod de a acționa al societății cu scopul de a fi și a avea la standarde tot mai ridicate, de conviețuire în bunăstare.

Reîncercarea de a activa modelul modernității nu are sorți de izbândă prin abordarea pe „bucățele”, totul ar putea fi posibil dacă se începe cu fondul genetic care să genereze înclinația spre inovare societală, în bună măsură fiind vorba de un proces de renaștere spirituală în manierea Iluminismului. În mare parte ar putea să fie pentru noi un fel de iluzie salvatoare, care să ne scoată ca prin miracol din inerția tradiției, un ghiont pe care conștiința să pună în mișcare voința de a fi în matricea modernității. Este, desigur, un cumul de „minuni” ce ni le-ar provoca starea de spirit, înviorată de forța de a crede că idealul merită orice sacrificiu, în cazul acesta de comoditate preformată de trezirea nesincronizată cu mersul trenului modernității. Nu există o rețetă infailibilă, dar există încercarea de a apuca lucrurile de capătul lor și să fie puse în ordinea creată prin acțiune consecventă.

Model & instrumente. Dar ce s-ar putea numi pregătirea pentru un asalt de ieșire din înapoiere?[10].

Am putea descrie structura societății predispuse la modernitate ca fiind sfere de semnificații în sfere de semnificații, patru la număr. Dacă relevăm tendințele și factorii esențiali, devine mai prizabilă formula tetradă în tetradă, dat fiind elementele identitare ale modernității și ale posibilităților de ei a se produce (vezi anexa).

Partea determinantă din reprezentarea grafică o constituie opțiunea comunicațională deschisă și permanentă, fondul care se înfiripă și se întreține cu energia subtilă a culturii generale. Este, în fapt, pragul sub care nu este posibilă nașterea coeziunii sociale bazată pe înțelegerea specifică condiției umane de ființă care judecă ce se întâmplă cu ea și în jurul ei în termeni raționali. În siajul acestei posibilități se formează limbajul comun în definirea temelor de interes larg, dar mai ales pentru descrierea țintelor strategice care indică efectivizarea proceselor modernității. Gradul de atașament la proiectul modernității sporește pe calea comunicării folosindu-se limbajul comun. Acest prim fundament al posibilității proiectului modernității constituie mecanismul prin care atitudinea favorabilă noului și inovării societale duce la menținerea tendințelor de a fi pe întreg superciclu.

Această parte de sferă/tetradă-miez se regenerează după regulile progresului cunoașterii în interiorul celei de-a doua părți, care reprezintă fondul randamental al societății, solul din care se extrag sevele confortului material, deprinderea naturală a societății pentru a face. La drept vorbind, posibilitatea modernității este esențial condiționată de asumarea efortului lucrativ, pragul sub care nu se poate vorbi de beneficiile dezvoltării și modernității. Precaritatea acestei părți de sferă/tetradă se traduce direct în subdezvoltare, în înapoiere, în fixarea la periferia modernității. Nu încape îndoială că fondul randamental al societății își asigură energiile din funcționarea corectă a primei părți a sferei/tetradei, în condițiile dinamice ale cunoașterii umane. Această componentă își dă măsura deplină când se încarcă de semnificațiile culturii profesionale și a culturii antreprenoriale, de inovarea ca exercițiu de asumare a riscului investițional.

La un loc, partea sferei/tetradei-miez a posibilității modernității și partea sferei/tetradei-forță creativă materială, când își dau mâna cultura generală, mereu resetată de evoluția cunoașterii și cultura profesională și antreprenorială, consolidată de energia subtilă a industrialismului și urbanismului – instanțele marelui feedback pozitiv al modernității – dau garanția rămânerii unei țări pe creasta valului dezvoltării. În termeni clasici, devin constante ale gândirii și acțiunii umane revoluțiile industriale și se ating trepte mereu mai înalte ale emancipării, în toate dimensiunile ei. Proba maximă dată este că se pune temelia regenerării continue a capacității unei țări de a face față oricăror riscuri, inclusiv cele identitare. Calea dezvoltării este securizată. Proba de serviciu constă în susținerea proceselor cu miză civilizatorie, care subîntind universul spiritual și acțional al unei comunități.

De la acest prag atins intervin, cu rol emergent, partea a treia și a patra ale posibilităților de existență a modernității, fondul inovativ-participativ al societății, care se exteriorizează sub fenomenologia culturii democrației și fondul de coeziune și stabilitate al societății, din care se efectivizează cultura legalității. Peste acest prag putem vorbi de beneficiul sigur al modernității. Părțile a treia și a patra ale sferei/tetradei semnifică intensiunea sistemelor societale și sunt cutia de rezonanță ale performanțelor spirituale și materiale. În mod explicit, cultura democrației și cultura legalității deschid mereu posibilitățile de inovare socială și societală, mențin în funcțiune liftul social, impun sensul evoluției mentalităților în privința rolului și statusurilor. O societate aflată sub formele cu adevărat desăvârșite ale acestor două componente ale posibilităților modernității este una permanent în măsură să asimileze noul pozitiv și să limiteze permisivitatea experimentelor și înclinația către formele de existență anomică.

Desigur, mișcarea interiorului sferei cvadripartite/tetradei cunoaște impulsul direct, cauzal, dar și supradeterminarea specifică unei unități complexe, o intercondiționare din care rezultă emergență, modernitatea fiind, în definitiv, dubla stare de fapte spirituale și materiale care se autoreproduce. Reușita în utilizarea rețetei modernității presupune existența și funcționalizarea celor patru condiționalități ale posibilității ei. Orice altă variantă înseamnă eșec, recuperarea nefiind posibilă, nu doar că nu ar exista voință, ci pentru că nu se întâmplă să se producă toate condițiile de posibilitate. Și nu s-a întâmplat, de cel puțin două secole, altcumva. Dovada de netăgăduit este că minunea recuperării s-a produs cu un decalaj temporal de cel mult o jumătate de secol de la ivirea valului originar al modernității în insula britanică și a cuprins doar realitatea continentală a Europei Occidentale de coastă, apropiată ca mentalitate și deja obișnuită la eforturi pe multiple planuri[11].

A fost un efect de contagiune, un val a cărei forță a putut fi folosită pentru tracțiune tocmai pentru că a avut loc într-un areal spiritual oarecum omogen, rezultat transformator al Reformei mai ales. Caracteristica specială a acestui areal este continuitatea proceselor fundamentale ale modernității, revoluția industrială și emanciparea. Raportat la începuturi, modernitatea a fost un fenomen de asociere naturală a unor factori proprii climatului public, a căror expresie este dată de manifestării ale inițiativei individului de a face, nu întotdeauna cu rețete morale, așezate pe voința de a ști cum să iasă din dependența de natură și a putea să se angajeze în proiecte creative, asigurându-și șansa de a avea posibilitatea reproducerii accesului la resursele materiale și spirituale, ca suport al împlinirii așteptărilor în termeni de demnitate.

Modernitatea, în deplinătatea ei, este un proces particular, istoric și geografic, care nu se reproduce invariabil spontan dincolo de context, ci doar cel mult ca proces de imitație. Imitația poate fi perfectă formal, dar esențial nu este niciodată favorizată substanțial ca modelul. Modernitatea, chiar dacă nu a fost încărcată cu sensul acesta de către Iluminism, se petrece în cercuri concentrice, desăvârșindu-se doar în cel inițial. Din nefericire pentru credința noastră în accesul garantat la evoluție, modernitatea, ca și dezvoltarea, se concretizează printr-o configurație a realității de tip centru-periferie.

Consecințe și așteptări. Toate acestea au impus standardul modernității în aceste zone și pentru că în filigranul sferei cvadripartite a posibilităților modernității s-au manifestat patru înclinații greu de reprodus în alt loc și timp. Posibilitatea modernității se dovedește imposibilitate pentru arealul unde nu se manifestă natural acest complex comportamental, ale cărui rădăcini vin dintr-o țesătură de obișnuințe cu lucrurile spirituale, nu neapărat pentru a fi practicate, ci pentru a crede în ele și a ordona viața în funcție de ele. Civilizația modernității sau, altfel spus, modernitatea a avut funcție prevalent transformatoare acolo unde exercițiul educației a constituit suportul înființării universităților, între altele, ca avangardă responsabilă de continuitatea inovării, mai ales societale, ca și de creare a apostolilor gândirii performante. Modernitatea a reușit străpungeri extraordinare înainte de toate pe partea de emancipare a minții umane, a dezvoltării intelectului în direcția creativității specifice. La drept vorbind, modernitatea a reușit în spațiul uman automotivat de gândirea critică, de judecare a realității în funcție de nevoia implicării umane în crearea ei. Universitatea a apărut în lumea occidentală nu ca transplant, ci ca o expresie firească a înțelegerii competiției umane cu propria natură, ieșind din tradiția condiționării absolute de mediul natural.

Occidentul are meritul istoric de a fi adus formele hominizării în faza propensiunilor societale corecte. Aceasta a însemnat croirea cadrului de valori internalizate public în care formarea individului este un obiectiv prioritar prin care să se atingă funcționalizarea mecanismelor societale, un fel special de sincronizare la nivel de preferințe concordante cu ceea ce duce spre idealul emancipării mentale și, în cele din urmă, al dezvoltării. Credința că Occidentul a exacerbat individualismul este neîntemeiată pe date concrete, modernitatea fiind posibilă tocmai că s-a manifestat ceea ce am putea numi propensiunea individuației sincronistice. Asociativitatea, mai ales cu funcție lucrativă, este un dat al lumii occidentale și un factor decisiv în rămânerea pe creasta valului modernității[12].

Măsura existenței acestei forțe emergente este faptul că peste tot unde s-a manifestat nu a mai fost posibilă – chiar nemaifiind preferată - libertatea naturalistică, cu acțiune impusă de ritmurile naturii, bunăoară, ci s-a trecut la normarea acțiunii umane, la constituirea matricei în care ea are sensul încorporării avantajelor date de construirea mediului axat pe urbanism și industrialism. Istoria umană, abia ieșită din zodia naturii, devenind istorie propriu zisă, ca acumulare de fapte coerente cu o proiecție intelectuală, adesea de consistența mitului, a intrat prin modernitate în faza autocreației, fie și încălcându-se limitele normalului. Traseul spre capacitatea autorecției este cumva evident, deși nu atât de aproape. Probabil că aceasta și justifică trecerea la un alt superciclu de modernitate în care evoluțiile să fie concordante cu puterea metodelor și instrumentelor antrenate, cu deosebire gândirea creativă umană.

În acest mod atitudinal se găsesc semințele din care răsar elementele inefabile ale climatului social propice susținerii inovației, dar mai ales în care se structurează soluțiile la problemele care ar complica mersul vieții publice. Suntem în situația unei înclinații extrem de importantă pentru starea de fapt a societății, cea în care recesivitatea acțiunii devine minimă, acumulările de tensiuni negative se scurtcircuitează, evitându-se astfel, chiar dacă uneori la limită, exploziile sociale. Climatul nerecesiv este un avantaj care explică posibilitatea occidentală a modernității, complexul de factori, mai degrabă istorici, care au dat naștere acestei înclinații născându-se nu totdeauna fără constrângere în respectarea ordinii sociale. Nu este exagerat să se considere că procesul de formare a matricei înclinațiilor occidentalului pentru inovare a fost și un răspuns rațional la contextul social premodernitate în care a funcționat rugul, ghilotina, expulzarea în insule penale etc. Libertatea a fost valoarea motivațională majoră, alături de dreptate și toleranță. Libertatea devine cauză politică și se încarcă cu dimensiunea socială, spirituală, națională etc. Trebuie observat că dincolo de Occident libertatea a continuat să aibă sensul prevalent al mișcării în Natură și în funcție de ritmurile Naturii. Emanciparea a survenit, în Occident, ca proces civilizatoriu pe un traseu accidentat nu doar de ignoranță, ci și de excesul de ordine impusă cu forța. Perioada începând cu Pacea Westfalică, de la care începe emanciparea spirituală și Revoluția Glorioasă, când se pun bazele emancipării guvernării politice și încheindu-se cu Războiul american de Independență, când apare emanciparea națională și Revoluția Franceză, când se declanșează emanciparea individuală și apare rolul cetățeanului a însemnat renunțarea la instrumentele de forță și s-a deschis calea de aplicare a proceselor modernității în Occidentul transatlantic[13].

Amploarea inovării societale specifică primului ciclu de modernitate devine o realitate evidentă pentru Europa continentală după unificarea Germaniei sub Bismarck. Este acceptat că la finalul secolului al XVIII-lea în zona geografică a Occidentului[14] se dezvoltă înclinația spre inovație, desigur că urmare și a instaurării unui model de pregătire profesională adecvat, ale cărui consecințe se observă și azi. Aceasta a fost contribuția Germaniei la completarea modelului funcțional al modernității, intrarea emancipării în faza sistematică, centrată pe competențele industrializării. Corect spus, devine o forță a acțiunii umane redimensionată de modelul lucrativ al modernității înclinația/propensiunea inovației utile. A apărut un adevărat cult pentru unelte, pentru sisteme de lucru axate pe tehnică și tehnologii, peisajul urbanistic se așază în jurul fabricii. A fost perioada de glorie a muncitorului. Mișcarea inovativă de natură instrumentală a fortificat tendințele modernității, a translatat schimbarea de la fabrică în comunitate și de la comunitate în gospodării și familii. Deja sunt întrunite condițiile pentru diversificarea comerțului și structurarea economiilor naționale pe piață.

În termeni de istorie putem susține că acum începe capitalismul ca model de existență. Timp de un secol s-a înfiripat evoluția economică socială care a generat epoca de aur, marea perioadă a capitalismului în care stabilitatea, sub toate formele, a făcut regula jocului vieții. Siguranța averii, neafectată de inflație sau catastrofe și conflicte, a dat măsura perceperii lumii ca fiind împlinită. Desigur, totul a durat până la declanșarea primei globalizări, cea comercială, de la cumpăna secolelor XIX-XX, întreruptă de prima conflagrație mondială[15].

Tetrada însoțitoare a posibilităților de modernitate cuprinde și înclinația pentru proiecție și proiecte pertinente, izvorâtă din atmosfera de încredere în forțele proprii, susținută de cuplajul benefic dintre individuația sincronistică, climatul social nerecesiv și inovația utilă. Se încheie copilăria proiecțiilor utopice și se trece la exersarea proiecțiilor raționale, atât în privința funcționalizării economiei de piață, cât și în modelele de gestiune a puterilor, a drepturilor și libertăților umane. Ideologiile erau trăite efectiv și acestea se manifestau ca energie a acțiunii și a inițiativei politice.

Excepții & șanse. Apare o problemă ale cărei soluții trebuie neapărat găsite, dacă problema are soluții: se poate repeta experiența occidentală a modernității?. Așa cum se arată starea de fapt pentru țările care nu au intrat în valul doi de modernitate, declanșat la cinci decenii după primul val, nu au mai performat cu adevărat pe nicio magistrală a modernității. Experiențele postbelice, mai ales, ale unor țări au eșuat politic, cu deosebire în Europa Centrală și de Est. Sunt de consemnat promisiunile și realizările proiectelor urmate de România, primul, susținut de energia extraordinară a familiei Brătienilor, începând cu secolul al XIX-lea și al doilea, în ciuda deformărilor perceptive de natură ideologică, cel declanșat de guvernul Maurer, prelungit inerțial până în 1982, de a forța industrializarea, fie și după rețete neobișnuite, exploatându-se o conjunctură externă favorabilă[16]. Cum e de menționat și saltul realizat de Coreea de Sud pe calea industrializării. Dar, inclusiv cu acestea, nu poate fi vorba de aplicarea rețetei in integrum a modernității.

Situația cred că nu se repetă decât dacă s-ar realiza, chiar și prin înlănțuire întâmplătoare a elementelor matricei originare a posibilităților modernității, armonice cu cele ale matricei propensiunilor din acțiunea umană, favorizante ale străpungerilor modelului societal occidental. Este o ipoteză descurajantă, deși percepția de azi asupra căilor de ieșire din înapoiere, cumva apropiate de modelul evolutiv al modernității, nu reține imposibilitatea, probabil și ca reflex al accesului la oferta rețelelor economice dezvoltate în ultimele două decenii ale secolului trecut. Dar, trebuie precizat, percepția e cantonată într-un singur aspect al modernității și modernizării, dezvoltarea economică, și aceasta încă prea mult axată pe creșterea economică. Zădărnicirea oricărei experimentări a modernității a devenit evidentă odată cu intrarea economiei în faza globalizării financiare, cu exces de speculație, formarea monedosferei sufientă sieși, ce a transformat în iluzie efectul trickle down.

Se insinuează în dezbaterile publice ideea că se poate face saltul la tendințele din al doilea ciclu de modernitate, la procesele care configurează economia și societatea cunoașterii. Este de acceptat o astfel de posibilitate, deși pare o ipoteză în absența experienței definite de tetrada posibilității primei modernități și și de cea a înclinațiilor esențiale care dau formă și sens acțiunii umane. Și în această împrejurare va avea un rol puternic dependența de cale, de modul desfășurării precare a magistralelor primei modernități. Această condiționare este justificată prin linia de continuitate a schimbării numită modernitate, de la cea care a pus gândirea rațională, știința ca nucleu generator, pe frontispiciul oricărei construcții conceptuale, și nu numai, ca operă a Iluminismului, la cea de-a doua modernitate care face din știință cărămida oricărei construcții umane.

În fapt, schimbarea are circumscriere de alt nivel și orizont, de la principiul ordonator al lumii, gândirea rațională, știința, se trece la ordinea construită cu substanța gândirii raționale, a științei propriu zis, transformată în resursa preeminentă și prevalentă. Tocmai acest aspect este cel care readuce în prim plan tetrada de posibilitate a modernității la un loc cu tetrada de favorizare a modernității, care indică esența și sensul acțiunii umane. Superciclu după superciclu marchează o schimbare pe o linie de continuitate unde amplificarea rostului științei, al cunoașterii critice în general, este maxim. Cine nu a parcurs cap-coadă procesele primului superciclu de modernitate are complicații uriașe în a urma procesele celui de-al doilea superciclu, solul pe care se plantează semințele celei de-a doua modernități neconținând minerale benefice produse de prima modernitate.

Rămâne îndrăzneala eroică de a crea, evident de la zero, în interstițiul reprezentat de pasajul, posibil mai lung ca timp, dintre cele două modernități, elementele celor două tetrade, matricea-emergenței primei modernități.

 

Anexă

 

lzzzzzzzindus

Figura 1. Tetrada posibilităților și tetrada propensiunilor emergente ale primei modernități

 

Note:


[1]Faptul în sine, al cercetării modernității, este simptomatic pentru întreaga intelectualitate, înclinată spre studii de nișă, specioase. Puținele opere, între care se remarcă ale lui Eugen Lovinescu, Lucian Blaga sau Mihail Manoilescu au analizat macrofenomenele. Chiar și după căderea regimului comunist, se poate constata că nu avem o lucrare complexă în care să se evalueze rațional avantajele și dezavantajele modelului de tranziție urmat și să se croiască corect calea presupusă de acest episod de modernitate.

[2]Adevărul întârzierii în asimilarea tendințelor primei modernități este ilustrat de structura ocupațională a populației, mare parte de timp majoritar rurală, chiar și la începutul secolului XXI..

[3] Probabil că singurul proiect de țară este al generației pașoptiste, care s-a centrat pe emanciparea națională, declanșat în 1959 și atingând punctul maxim în 1918.

[4] Interesant este că România a declanșat modernitatea efectivă aproape în aceeași perioadă cu Germania, și pe mecanizare, și pe emancipare, desprinzându-se apoi de val.

[5] Funcționează prejudecata că atitudinea clasei politice la noi este formată în semnificațiile legendei Meșterului Manole, unde funcționa blestemul dărâmării noaptea a ceea ce se construia ziua.

[6] Este important să realizăm că progresul în România nu a fost consecința urmării consecvente a proceselor revoluționare care au avut ca rezultat industrializarea și emanciparea individuală, socială și națională, ci doar al imitării diferitelor modele societale, a modelor sau tendințelor adeseori provenite din acțiuni de marketing dintr-o țară sau alta.

[7]Studiile cantitative/statistice, mai ales dacă nu apelează la metoda analizei comparative cu situația unei țări luată drept reper, lasă în umbră detaliile semnificative ce survin pe canalele diverse ale perceperii, alături de gândirea rațională, mai apropiată de aspectul material și de calcul; convingerea, și de la ea voința de acțiune, se formează și prin simțire, intuiție și senzație.

[8]Este relevant că azi nu sunt percepute probleme de risc identitar uriaș, cum ar fi abandonul țării.

[9]Se vorbește cu multă lejeritate de elite, relativizând-se excesiv conținutul și funcțiile acesteia. Este limpede că, în mod esențial, calificativul de elită raportat la destinul național se atașează de persoane cu performanțe atitudinale, comportamentale și acționale concordante cu sensul modernității, cu deosebire cel emanat de magistralele dezvoltării, prin industrializare, și emancipării, prin acțiune politică, educativă, culturală etc. a întregului corp social și consecvent pe întreg superciclul primei modernități.

[10] Termenul înapoiere are încărcătură emoțională puternică, teama de a rămâne în urma altuia mai performant a constituit o energie care a împins țăranul român, bunăoară, la eforturi de intrare în rând, cum se spune, cu gospodăria, cu lucrarea pământului, cu frumusețea zestrei copiilor, cu asocierea onorabilă etc. Buna creștere, buna cuviință, neam de treabă, om cinstit, harnic ș.a.m.d. au reprezentat termeni uzuali ai codului comunităților funcționale.

[11] Referințele la forțe inefabile ale evoluției, care au profilat tipologia umană a modernității, au valoare specială pentru că se evită în identificarea motorului modernității cu factori exteriori cauzei profunde a devenirii umane, care are consistența motivației și motivului. Modernitatea este, în fapt, un proces organic, reieșit din conștiința, convingerea și voința de care oamenii, individual și colectiv, sunt capabili pentru a face un lucru de proporții istorice

[12] Prima modernitate marchează ruperea dependenței de natură - practic încheierea oricăror prelungiri a condiției de culegători și vânători – și trecerea la crearea propriului mediu de viață, treaptă hotărâtoare pentru atingerea independenței depline și trecerea la autodependență în orice proiect.

[13] Experiența istorică a cunoscut aceste câteva străpungeri ale condiționărilor artificiale, venite din strategii diverse, de la cele ale bisericii și până la cele ce se alimentează din principiul ordonator al adversității, epuizându-se chiar sub forma experimentelor politice, a căror extensie maximă pare să fi fost în secolul XX. Se poate spune că există o tentație umană a experimentelor, mai mult sau mai puțin vinovate, dar toate urmărind puterea și controlul politic a celuilalt.

[14]La drept vorbind, Occidentul de coastă a trecut la desfășurarea magistralelor modernității după 1812, în epoca postnapoleoniană.

[15]Perioada a fost fundalul unor opere beletristice memorabile, adevărate capodopere privind realitatea vieții trăite (Mark Twain,John Galsworthy, Charles Dickens etc.)

[16] Probabil că proiectul acelei perioade, numită de dictatură de dezvoltare, merită decelat la detaliu, dat fiind faptul că azi domină modelul intelectual al idiosincrasiei față de realitatea configurată de sistemul comunist. Probabil că de aici a derivat comportamentul prin care s-a aruncat, odată cu lăturile ideologice, și copilul modernității, industria și industrializarea.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Marin Dinu

Marin Dinu

Consultant strategie, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori