Epigraf: Festina Lente

Începutul Secolului 21 este marcat de resurecția ideii de schimbare, după ce aceasta păruse să fie încrustată doar pe frontispiciul ultimului deceniu al secolului trecut. 1989 și mai ales 1991 au marcat, se crede, căderea ordinii globale postbelice, în varianta atomică nu a tratatelor, îndeobște însă acceptându-se semnificația de adevărată schimbare istorică.[1]

Revenirea în forță în comunicarea publică a temei schimbării arată că, în esență, anii 90 ai secolului anterior au însemnat doar debutul unui proces de schimbare, de mai lungă durată și, mai ales, cu o direcție radicală. Amploarea acestuia pare să fie cumva asemănătoare cursului declanșat în evoluția omenirii prin războiul de treizeci de ani și apoi pacea westfaliană.[2] Omenirea a luat atunci o direcție nouă, a apărut ideea de ordine prin respectarea reciprocă de către entitățile statale a suveranității. Ulterior, minunea primei revoluții industriale a creat condițiile pentru formarea economiilor naționale și a declanșat cu adevărat modernitatea lumii.

Durata – deja de trei decenii – a procesului inițiat în 1990 oferă semnale că se așteaptă să se întâmple mai mult decât acum trei secole, cu deosebire privind reconfigurarea mediului de viață al individului și al comunității, ca și funcționarea instituțiilor, nu doar regulile păcii sociale și conviețuirii statelor.

Schimbarea ca interval al nevrozelor. În sens de macro-procese și mega-tendințe suntem într-un interval de turbulențe specific schimbării de super-cicluri, evidentă fiind epuizarea valorilor motivante pentru acțiune, ce țin de substanța primei modernități, născută din placenta ideatică a Iluminismului, și rațional, și spiritual. Este evident că omenirea a intrat într-o perioadă istorică de slăbire a idealului insuflat de Iluminism, de turbionare a înțelegerii vechilor valori, efectele fiind receptate atât individual, cât și social. Semnele decadenței societale se arată a fi nomadismul virulent, erodant de identitate, cu forma extremă a abandonului proiectelor seculare ale comunității native și preferința progresivă pentru formele asociative și de comportament tarate de ideologii bizare, non sau chiar antiraționale.

Caracteristica acestei perioade – posibil să dureze încă două-trei decenii – este că alegerea reperelor de orientare este nu doar complicată, cu riscuri, ea fiind prematură, chiar incertă, atâta timp cât nu germinează sensul schimbării.

Deruta evidentă este alimentată de faptul că începem să ne convingem de singularitatea acestei situații: plecăm din ceva ce a dat conținut vieții omenirii în ultimele trei secole, cu rădăcini provenind din trecutul multimilenar, dar nu putem aproxima, în termeni existențiali, spre ce ne îndreptăm sau ce anume ne așteaptă.[3] Sentimentul reclamat ca fiind foarte larg răspândit este acela că omenirea, în propensiunea ei naturală spre înainte, împinge un zid care nu ne lasă să vizualizăm viitorul.

Dezorientarea sporește și în contextul în care apar din senin tot felul de proiecte de schimbare, unele readucând în prim plan idei specifice unor ideologii milenariste, de extracție utopică, experimentate după 1848 în toate culorile ideologice.[4]

Cert este că nimic din ce se vehiculează azi ca tendințe domestice, societale sau globale nu sunt suficient de convingătoare în privința decantării credibile a sensului pentru intrarea în super-ciclul celei de-a doua modernități.

Desigur, starea generală de confuzie survine și prin trăirea ca tragedie a schimbării confortului pentru cel care gestionează ordinea globală de aproape un secol, Statele Unite ale Americii. De peste un deceniu, dar cu proeminență începând cu 2014, SUA nu regăsesc tonusul de putere globală sigură de sine, comportamentul fiind mai degrabă la limita răbdării în condițiile în care se manifestă tot mai vizibil apetitul Chinei de a-i prelua poziția.

Deopotrivă, amplificarea dezordinii este favorizată și de eforturile perdantului ordinii bipolare, Rusia, de a reveni pe fostele poziții reprezentate de marea formulă de ponderare a propensiunilor de securitate de după 1945.

Un adevăr, puțin comentat, marchează revenirea Rusiei în ecuația geostrategică și anume invocarea de către ea a valabilității consecințelor tratatelor de pace postbelice, cu revalidarea lor la Helsinki, în 1975, ceea ce, pretinde, o îndreptățește să fie la masa deciziilor globale. În oarecare măsură, statutul unor țări intrate, în proiectele postcomuniste între altele, inclusiv România, au în background forma ajustată după dinamica intereselor recente ale Rusiei, cum ar fi, spre exemplu, în privința adâncirii integrării euroatlantice (Schengen, Zona Euro, MCV etc.) sau în definirea condiției în relația cu partenerii strategici (ridicarea vizelor pentru SUA, raritatea capitalului american în România, investiții industriale fără transfer de know-how, suprasaturarea rețelelor de retail etc.).

Într-un fel care frizează nevroza, lucrurile acestea sunt negate, în mod insistent prin acțiunea concertată a unei rețele media bine orchestrată în rolul ei de instrument de influență al opiniei publice, sporind deruta societăților interesate de adevăr. Atmosfera cețoasă este întreținută și de tergiversarea accesului la cunoașterea în esență a regimului internațional al unor state și regiuni asociat cu documentele ordinii postbelice aflate la vedere sau cu ideile vehiculate ca adevăr în discursul public. Suspiciunea că reînvie aranjamente odioase sau că se încheie înțelegeri pentru zone de influență și control, inclusiv în ce privește preferințele publice pentru lideranța politică, complică tabloul atitudinilor firești vieții trăite.

Totul se întâmplă și în condițiile în care se tratează adversitatea în termeni de forță, declanșată de transformarea gestiunii puterilor globale reprezentat de triunghiul neregulat dintre SUA, în declin al voinței de a oferi orizontul de așteptări ale lumii în calitate de lider global, Federația Rusă, dezmorțită în rolul conferit de tratatele postbelice, reluându-şi obiceiurile expansiv-agresive și China, revigorată puternic de capitalismul de stat.

În bună măsură aici își au originea riscurile de a se ajunge la tranșarea violentă a statusurilor globale ale celor cu capacitatea de a impune ordinea globală.[5]

Ceea ce se dovedește dezarmant pentru gândirea profundă a evoluțiilor este contradicția dintre iminența schimbării sugerată de conținutul revoluției industriale și slaba favorabilitate pentru schimbare specifică a aranjamentului geopolitic actual din sistemul lideranței globale.

Ca atare este mai probabilă prelungirea perioade de confuzie în evoluții, echivalentă cu amânarea marii schimbări clamate. Sentimentul că este posibil să meargă lucrurile în lume în variantă inerțială, să se întâmple fenomene de coadă de cometă pe încă două orizonturi generaționale slăbește energia subtilă necesară unei adevărate schimbări, de super-ciclu bunăoară.

Marea Schimbare ca problemă de conflict.Incertitudinea este, chiar și în această variantă de ordine liminală, destul de mare, cauza situându-se în lipsa de credibilitate că actorii statali care au câștigat premiul dezvoltării în prima modernitate vor putea să joace roluri cheie și în cea de-a doua modernitate. Se zice că istoria nu se repetă. Într-adevăr, marile cicluri ale istoriei au avut de fiecare dată altă distribuție de scenă.

Distingem două situații coexistente ale intervalului schimbării în care a intrat omenirea:

  • Prima situație se asociază cu progresul, mai degrabă văzut ca închiderea unui ciclu al dezvoltării, ca și al modernității și deschiderea următorului ciclu, deci o promisiune care repune în termeni de viață aproximarea viitorului;
  • A doua situație exprimă modul în care se întâmplă creșterea și descreșterea capabilității actorilor relevanți în gestiunea puterii economice, politice, culturale, militare etc. de a păstra sau pierde creasta valului evoluției omenirii.

Cele două situații se pot și stimula, dar se pot și stânjeni peste limite prevalent raționale. Pare că ne aflăm în intervalul istoric în care a doua situație degajă opțiunea pentru amânarea cu orice preț a deschiderii super-ciclului celei de-a doua modernități.

Semnele sunt numeroase și nu tocmai subtile. Spațiul comunicării globale este suprasaturat de viziuni care dislocă componentele acceptate ca firești ale înțelegerii inter-relaționării umane și inter-statale. Cel mai important aspect este de natură spirituală, în sensul că s-a ajuns să nu se mai livreze contexte ideatice care să stimuleze acțiunea normală, inclusiv în materie de conviețuire. Preferinţa pentru excaladarea anormalului, inclusiv a conflictului în defavoarea efortului de oprire a propensiunilor iraţionale de justificare a soluţiei violente se arată a fi proba abdicării de la comportamente şi viziuni centrate pe cooperarea pentru convieţuire, ca şi pe stimularea căutării unanime a căii spre progres şi civilizaţie.

În centrul acestui proiect de relativizare, practic de dislocare a concepției morale originate în universul ideatic al Iluminismului, se află principiul corectitudinii politice. De la formele lui elitar-culturale („noi, aceștia, știm ce este, vă spunem, voi faceți!”), până la variantele prin care se argumentează absolutismul îndreptățirilor, un fel de neo-proletcultism („Lumea începe cu noi, deci să distrugem alternativa și să rescriem istoria!”), principiul corectitudinii politice a făcut inutilă experiența compromisului în construcția modelelor de viață. Nu este de loc întâmplător că azi se deplânge renunțarea la practica compromisului care dădea forța de seducție a soluțiilor americane la provocările modernității și care alimenta încrederea lumii că SUA sunt la timona civilizației.[6]

Dar odată cu instalarea ordinii globale hegemonizată s-a produs o insurecție surprinzătoare, chiar năucitoare prin scopurile reclamate, dar și prin contextul în care a apărut: forțe non-statale, nu neapărat economice în sens obișnuit, dar cu suport financiar consistent, au ajuns să paraziteze structurile de decizie, acestea erodându-se accelerat până la a anula chiar efectele specifice poziției responsabile de favorizare a ordinii naturale. Contagiunea insurecției a cuprins întinse regiuni ale lumii.

În felul acesta , utilizându-se logistica puterii, s-au dezvoltat canale, aparent neclandestine, de răspândire a ideilor derivate din corectitudinea politică. Forma cea mai perversă a însemnat impunerea unei tendințe de inversare a sensului administrării puterii într-un stat unde funcționa principiul „checks and balances” . Rezultatul a fost nu doar controlul explicit prin puterea juridică a gestiunii drepturilor și libertăților, ci și – prin dezvoltarea unei presiuni asupra practicilor societale ale democrației – transformarea de către structuri de tip societate civilă au ridicat corectitudinea politică la nivel de filosofie tutelară a guvernării.

Decadența puterii globale raţionale nu mai este o constatare academică sau rău intenționată. Este pur și simplu măsura epuizării determinării de a da sens pozitiv evoluției lumii, instalându-se o adevărată obsesie a distrugerii proiectului rațional al Iluminismului, care a lăsat, incredibil, câmp deschis viziunilor ideologizante ale internaționalelor metisate. Resurecția ideilor extremiste, ale radicalismului valorilor pure sau ale anarhismului revoluționar sunt probe de netăgăduit. Mai mult decât puterea globală și deraierea realității funcționale de la matricea inițială concepută de pionerii Iluminismului raţional, se încearcă să se proiecteze o deturnare a sensului trecerii de la o modernitate la alta, să impună propria viziune contrapusă celei naturale, să consacre un model societal, în unele variante direct inspirat de comunismul platonian, guvernat de o elită închisă, autosuficientă.[7]

Intervalul dintre sfârșiturile amânate de cicluri și începuturile refuzate ale următoarelor se dovedește un tablou ontologic desenat de stafii ale trecutului. Acest tablou survine în absența spiritului critic responsabil de adevărata inovare societală și se vizibilizează tot mai multora ca imagine a singurei lumi posibile. Culmea este că și teorii ce păreau în deceniul șapte al secolului trecut aberații, cum ar fi teoria convergenței sistemelor politice coexistente la acea dată, ajung să inspire, pe unii, prin preluarea puterii politice în stat de către puterea economică corporatistă sau, mai rău, de o putere obscură, pe alții, prin implementarea capitalismului de stat cu forța partidului unic.

Aceste ultime realități construite fac ca tendința către a doua modernitate să fie confuzionată prin constituția lor de experimente sociale, deturnată prin mecanisme de manipulare a ceea ce este ideal, zădărnicită în esența ei ce ar trebui să se nască din creativitate socială.[8]

Confuzia este pluriformă, nu doar că este puternic stimulată. Ea vizează, cum am văzut, toate aliniamentele ieșirii din prima modernitate, dar și traseul către a doua modernitate. Avalanșa de teorii produsă chiar în instituții ce păreau marcate de logica societății funcționalizate rațional, cum ar fi Forumul Economic Mondial, invită la o imagine discutabilă despre consistența evoluțiilor către viitor, ca resetare a unei situații cunoscute că și-a atins limitele. Sugestia este de corectare a ceea ce este de corectat – mai degrabă defecte comportamentale – și astfel lucrurile să continue.

Superficialitatea argumentelor este dublată de invocarea unei continuități a sistemului societal, impusă de evoluția seculară a științei. Doar că, în mod evident, ceea ce au generat revoluțiile științifice de până acum a fost validat de fundalul definit de setul specific de valori ale primei modernități, compatibile cu o viziune materialistă asupra economiei în perioade de acumulare, în care omul a fost redus la dimensiunea de forță de muncă.

Odată cu explozia neuroștiințelor și a teoriei complexității, teoriile econo­miei pe care se întemeiază procesele interesate de rezultat în forma sa cantitativă au devenit necredibile, spiritul societății capitaliste îndepărtându-se de structurile ei funcționale care făceau evidențiabil doar scopul profitului. Bunăoară, noțiunea de muncitor a fost înlocuită, chiar imediat după război, cu noțiunea de lucrător, apoi cu cea de partener, asociat, participant la profit, acționar, capital uman etc. Modelul de lucru al companiilor a devenit total altul în decursul ultimelor trei decenii, nu mai zic de străpungerile de organizare a activității lucrative practicate în criza economică actuală generată de pandemia Covid 19.

Societatea cunoaşterii - ţintă a noului ciclu de modernitate. Prima modernitate, se știe, a dat conținut schimbării prin doi factori structurali cu impact pluriform, revoluțiile industriale și dinamica emancipării (individuale, sociale, naționale, globale). Ne aflăm în etapa ultimă a celei de-a treia revoluții industriale, testarea utilizării forței inteligenței artificiale, deși nu este valorificată deplin etapa întâi, utilizarea forței calculului. [9]

Această caracteristică, a unei evoluții neomogene și incomplete privind conținutul celei de-a treia revoluții industriale, se pliază pe esența intervalului dintre cicluri, unde lucrurile sunt amestecate. Practic, așa se explică din ce cauză de decenii bune nu se închide ciclul dezvoltării, declanșat în deceniul șase al secolului XX, doar abia în prezent fiind semne de intrare mai consistentă în etapa utilizării inteligenței artificiale[10]. Teoretic, super-ciclul celei de-a doua modernități se deschide cu cea de-a patra revoluție industrială, când se va fi trecut la utilizarea forței cunoașterii (corespunzător cu ceea ce numim societatea cunoașterii, situația în care omul este dependent în dezvoltare doar de propriile resurse de gândire)[11].

Aceste sugestii ne ajută să distingem esența super-ciclului celei de-a doua modernități, depășirea de către umanitate a dependenței de oferta naturii – mai ales de resurse minerale, situația primei modernități – și trecerea la autodependență, în termeni lejeri fiind vorba de renunțarea la „cucerirea” baconiană a naturii și trecerea la punerea în valoare a resorturilor energetice și substanțiale ale naturii umane, rezultatele cunoașterii în particular. Suntem în poziție timidă de a înainta prin acest pasaj/interval, cumva direct. Modelul de dezvoltare economică, mânat de principiul „mult, tot mai mult”, a lăsat pe plan secund instruirea de calitate a oamenilor pentru noul context. Ultraspecializarea, comandată de principiul multului economic, tunelizarea strictă a pregătirii pentru o profesie cu deschidere limitată de mecanismele creării de valoare adăugată, toate acestea constituie împrejurarea care stânjenește opțiunea omului pentru schimbarea regulilor jocului, îl țin la poarta de intrare în societatea cunoașterii.

Lungirea intervalului între cicluri vine din slabele tendințe din lume, inclusiv din mediul academic, în privința pregătirii pentru un nou climat intelectual. Dintre toate resursele presupuse de noul super-ciclu chiar resursa umană se prezintă la limita de jos a capacității de a se limita la natura umană în proiectele de existență. Imaginea intervalului conține tușe spectaculoase de străpungeri spre viitor, dar acestea sunt suspendate în raport cu masa critică a energiei umane necesară. Tocmai acest impediment strategic amplifică inerțialitatea intervalului dintre cicluri, orizontul 2045-2050 fiind optimist ca cezură istorică.

De menționat că un efect colateral al mega-tendințelor ce întârzie să se manifeste generează o conservare a recurgerii la viziuni teoretice, ipoteze de lucru, tehnici, metode, proceduri din arsenalul perioadei considerate postmoderne, adică formula prin care s-a desemnat percepția ieșirii din ciclurile anterioare. Așa se face că, bunăoară, monetarismul/neomonetarismul va continua să dea linia de conduită în managementul politicii monetare. După cum statul, cu aurora sa identitară, suveranitatea, rămâne o preferință ideologică pentru structurarea viziunilor asupra mersului lucrurilor pe palierul globalizării. Nici experimentul comunitarismului european nu înaintează spre efectivizare ca entitate politică nouă, din cauza atașamentului față de instrumentul de gestionarea a drepturilor și libertății oamenilor care este statul.

La drept vorbind, globalizarea rămâne o etichetă al cărui conținut ține de forma generalizării ideilor celui care hegemonizează ordinea ierarhică globală, este, corect spus, globalism, cu o componentă neclară din perspectivă instrumentală a abordării problemelor percepute ca fiind, prin consecințe, globale. Practica atribuită globalizării este, în esență, globalism politic, precar pe fondul evoluției rivalităților din intervalul alegerii apelor umanității de secol XXI și globalitate, o paletă de probleme considerate riscuri fatale pentru existența planetei, cu abordări marginale, tarate de ideologii improvizate și cu logistică emoțională, gen ecologism.

Dacă globalizarea ajunge să devină diferențialul specific noului super-ciclu, aceasta nu poate decât să se încarce de conținuturi din orizontul de semnificații al ideii de societate a cunoașterii, probabil inițial cu sensurile presupuse de economia cunoașterii, în măsura în care dezvoltările industriale vor apela prevalent la resursa inepuizabilă a cunoașterii umane în general, nu doar la invențiile în materie de tehnică și tehnologii inteligente. Desigur, faza aceasta se conturează slab tendențial, stare justificată de mersul în zig-zag pe calea recurgerii, în proporție de masă critică, la utilizarea energiei curate, cu punctul său maximal al accesării energiei din structura universului.[12]

Fără exagerare se poate vorbi, pe perioada intervalului, de schimbări, iar nu de schimbare, cu atât mai puțin de Marea Schimbare. Din păcate schimbările nu sunt derivate unele din altele, nu au o tendință spre ceva, sunt haotice, se stânjenesc între ele, dau imaginea haosului acțional. A devenit o modă să declari că se trece la schimbare, se invocă Marea Resetare, fără să existe nici cel mai mic efort intelectual pentru definirea țintei, care trebuie să reverseze toate tendințele din ultimele secole. Oricum, trebuie să fie vorba de o țintă care să remotiveze, prin componenta sa de ideal, acțiunea umană și să disipeze energiile negative care întrețin posibilitatea conflictului violent. Funcționează opinia că marea schimbarea se face pas cu pas, doar că șirul pașilor ar trebui să arate ceva convingător diferit de ceea ce a însemnat sistemul acțional și spiritual anterior.

Modul în care sunt contextualizate schimbările din intervalul dintre super-cicluri arată limpede că preferința este spre ceea ce a fost, spre trecut. Așa se explică de ce are o carieră comunicativă intensă conceptul de Marea Resetare[13], care în substrat este produsul opțiunii ideologice conservante a liniilor de forță, inclusiv existențiale, în privința sistemului societal relevant al primei modernități. Este drept că șubrezenia acestei viziuni este demonstrată prin contraargumentarea de consistență faptică a alternativei, fiind evidentă vocalizarea adepților, inclusiv statali, ai modelelor de societate non-capitalistă și non-democratică. Intervalul dintre super-cicluri consumă, sperăm fără conflict deschis, ideologiile născute din Iluminism, ceea ce va însemna, și din acest punct de vedere, o durată multi-generațională.

Singurul element pozitiv generat de criza globală sanitară este reluarea acțiunilor de efectivizare a proceselor specifice celei de treia revoluții industriale, digitalizarea acțiunii umane, extensia roboticii în structurile tehnice ale vieții publice, conformarea comportamentelor cu modelul comunicațional la distanță, dezvoltarea internetului lucrurilor, accesarea tehnologiilor creative pentru personalizarea producției etc. Nu ne aflăm însă în situația de a se fi generalizat aceste evoluții, ceea ce sporește distanța de la care să se treacă la structurarea acțiunii umane după aliniamentele specifice societății cunoașterii. Adică ieșirea omului din relația funcțională cu mijloacele materiale ale acțiunii, când consecințele acțiunii sunt externalități – și pozitive, dar mai ales negative – și întemeierea modelului circular uman, când totul pleacă și totul se întoarce la om, cauza și efectul acțiunii fiind omul și natura umană.

Globalizarea în accepțiunea de mai sus este (și nu are cum să nu fie) o problemă de ordine a lumii. Această caracteristică este evidentă dacă asociem esența globalizării cu tendințele de dezvoltare și modernizare ale societății cunoașterii, cu consecințele așteptate ale celei de-a patra revoluții industriale, sistemele relaționale, interindividuale și intercomunitare, desigur și cele cu economice, fiind, în această perioadă, esențialmente sisteme în rețea. Sugestia tare a structurării acțiunii umane în formulă reticulară trimite la faptul că ordinea globală nu poate fi altcumva.

Practic, în condițiile societății cunoașterii, se depășește ordonarea ierarhică a statusurilor sociale, a îndreptățirilor și angajării inițiativei. Indivizi și comunități, inclusiv state – ca oricare alte entități politice, de natură integrativă spre exemplu – vor relaționa după principiul nodurilor de rețea, cu consecințe reciproc avantajoase.

Intervalul dintre cele două super-cicluri de modernitate consumă și perspectiva ierarhică a ordinii în lume, aspect de mare potențial critic, după cum se poate constata fără efort special, cel puțin dacă admitem că actuala dispută globală pare să fie rezultatul substituirii hegemonului actual cu cel care este cel mai bine situat în privința controlului puterilor de orice natură, de la cele privind forța militară, la cele economice. Conflictul deja deschis poate lua curs violent, dar cel mai relevant este că nu se încheie în două-trei decenii, ceea ce face ca intervalul dintre super-cicluri de modernitate să fie mai lung decât se crede.


[1] Problema cezurii istoriei prin oprirea experimentului comunist în Europe Centrală și de Est rămâne neclară, statele respective fiind introduse din 1945 într-o buclă geopolitică artificială, închisă totuși prin decizia geopolitică a responsabililor regulilor jocului, societățile fiind ghidate să reia traiectoria experiențială dinainte experimentului sovietic. În fapt, trebuie vorbit de două tranziții, cu sens contrar, parcurse forțat de aceste state: tranziția postcapitalistă, din 1945 până în 1989 și tranziția postcomunistă, după 1989.

[2] Istoricii par să concluzioneze că impulsul primei modernități se originează în ceea ce s-a numit Reformă, deopotrivă cu efecte spirituale și laice.

[3] Ca ironie a sorții și tranziția postcomunistă exprimă, chiar prin denumire, dilema dintre situația clară de la care se pleacă și nebulozitatea țintei. Particula „post” este emblematică.

[4] Ciudățenia, i-aș zice absolută, este că omenirea a experimentat tot ce putea fi gândit la limită în materie de formule societale începând cu secolul XIX, nefiind noutăți nici comunismul instalat în Rusia ca regim politic în 1917, francezii fiind totuși pioneri prin episodul Comuna din Paris, nici fascismul instalat în Italia la cinci ani după revoluția bolșevică.

[5] Sunt argumente, multe invocând puterea de convingere a tradiției războaielor, că nu se va depăși intervalul de blocaj în care se află omenirea decât prin război, dacă nu cald, oricum rece. Amenințarea reală este că suntem martorii și victimele unui război mai violent decât unul cald sau unul rece, acela numit neconvențional, care ne distruge de câteva ori mai mult speranța încrederii în componenta rațională a naturii umane.

[6] Fenomenul îngrijorează deopotrivă mediul academic, înmulțindu-se analizele privind degradarea sistemului american de guvernare prin popor și pentru popor (începând cu cartea lui Samuel Huntington 2004), Cine suntem?. Provocările la adresa identității naționale americane, Editura Antet, 2004, apoi Thomas Friedman și Michael Mandelbaum (2012), Ce am fost. Cum au pierdut Statele Unite supremația în lumea pe care au inventat-o și cum o pot redobândi, Editura Polirom și până la cea a lui Jared Diamond (2020), Momente decisive. Cum reacționează națiunile în fața crizelor și a schimbării, Editura Litera ), dar și pe reprezentați ai sistemelor de forță din SUA ( vezi scrisoarea de avertizare a guvernului cu privire la riscurile mișcărilor sociale din ultimele decenii publicată de un număr semnificativ de foști ofițeri ai armatei SUA)

[7]Nu doar ce se promovează prin Forumul Economic Mondial sub denumirea Marea Resetare ci şi ce lansează Consiliul Capitalismului Incluziv (https://www.inclusivecapitalism.com/).

[8] Pare tot mai accesat adevărul decadenței prin fenomene vizibile de precarizare a sistemelor electorale.

[9] Utilizarea principiului forței utile în definirea conținutului revoluțiilor industriale este rațională și concordantă cu ideea de progres. Prima revoluție industrială a însemnat utilizarea forței mecanice, cu variantele succesive forța aburului și forța motorului cu ardere internă, a doua revoluție industrială a presupus utilizarea forței electricității, în versiunile forța electrică și forța electronică, a treia a trecut la utilizarea forței informației, cu etapele forța calculului și forța inteligenței artificiale.

[10] După previziunile lui Ray Kurzweil procesul va fi complet „până în 2045, (când) ne vom extinde inteligenţa de un miliard de ori”

[11] Evit confuziile multora în privința atașării inteligenței artificiale celei de-a patra revoluții industriale.

[12] În materie de energiei se observă un decalaj secular între inovare/invenție și utilizarea ei pe scară industrială, exemplul de chinogramă fiind crearea automobilului electric de către Anderson în 1839, perfecționarea lui de către Tesla în 1904 și producerea lui pentru comercializare după 2010.

[13] Vezi Klaus Schwab, Thierry Malleret, (2020), COVID-19: The Great Reset, Agentur Schweis, ca și alte lucrări ale autorului principal, inclusiv unele apărute sub auspiciile Forumului Economic Mondial.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Marin Dinu

Marin Dinu

Consultant strategie, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori