România traversează o perioadă complicată din punct de vedere macroeconomic. Având cea mai înaltă rată a inflației (9,7 la sută în decembrie 2025) și cel mai mare deficit bugetar (7,9 la sută din PIB) din Uniunea Europeană, țara noastră va depăși în anul 2026 pragul de datorie publică de 60 la sută din PIB, ultimul Criteriu de la Maastricht pe care îl îndeplinea. Cu asemenea indicatori, există oricând pericolul retrogradării țării la nivelul nerecomandat investițiilor, al opririi finanțărilor de pe piețele externe de capital și al ajustării brutale a nivelului de trai.
Este imperativ necesară stabilirea unor ținte (intervale) în care să se încadreze inflația, deficitul bugetar și creșterea economică. Ținte care o dată atinse să fie respectate de orice guvern, indiferent de coloratura ideologică. Întâmplarea face ca respectivele intervale să fie identice (între 2,5 și 3 la sută) pentru cei trei indicatori (inflație, deficit bugetar, creștere economică), ceea ce putem numi „minunata coincidență”.
- Deficitul bugetar
În vremuri „normale” (fără războaie, pandemii etc.) deficitul bugetar la unei țări ar trebui să fie sub 3 la sută din PIB, pentru a exista loc să crească atunci când apar evenimente neprevăzute. Din păcate, România a tratat cu nonșalanță această problemă (rămâne de pomină expresia unui fost prim ministru referitoare la deficitul bugetar), astfel încât, începând cu anul 2017, pragul prudent de 3 la sută din PIB a fost depășit în mod constant. Odată cu aceasta, o eventuală intrare a României în zona euro a fost amânată sine die.
Dar există un alt motiv, mult mai presant decât aderarea la euro, pentru care deficitul bugetar trebuie adus sub control. Este vorba de oprirea creșterii continue a datoriei publice, a cărei povară o lăsăm moștenire copiilor și nepoților noștri. Deficitele din prezent, finanțele cu datorie, pentru ca noi să trăim peste posibilități, se regăsesc în creșterea datoriei publice (suma datoriilor contractate pentru acoperirea deficitelor). Deja, datoria publică a depășit 220 miliarde de euro (adică circa 60 la sută din PIB). A se compara această cifră cu datoria externă de 11 miliarde dolari, pe vremea regimului comunist (circa 30 la sută din PIB-ul de atunci), care a dus România la încetarea de plăți.
Pentru ca datoria publică să se stabilizeze și apoi să înceapă să scadă (nu în termeni nominali, ci ca procent din PIB) este necesar ca deficitul bugetar consolidat să scadă sub nivelul cheltuielilor bugetare cu dobânzile. Având în vedere că acestea din urmă sunt acum de aproximativ 2,8 procente din PIB ( și probabil că ponderea respectivă va continua să crească), rezultă că este necesar să ajungem cu deficitul bugetar în intervalul 2,5-3 la sută din PIB, dacă dorim ca datoria publică să se stabilizeze și apoi să înceapă să scadă. Este minium ce putem face dacă vrem să putem privi în ochii copiilor și nepoților noștri fără a roși.
- Creșterea economică
Deloc întâmplător, deteriorarea deficitului bugetar din ultimul deceniu a fost motivată de clasa politică cu argumentul sprijinirii creșterii economice. Nu a interesat pe nimeni dacă respectiva creștere economică reflecta potențialul economiei românești (PIB potențial) sau îl depășea cu mult, caz în care „se vărsa” în deficite externe și în inflație. Antreprenorii români și străini, sectorul de business în general, au susținut cu frenezie acest tip de forțare a creșterii economice, crezând (în mod eronat) că o creștere economică este cu atât mai bună, cu cât este mai mare.
Aici este locul să amintim o metaforă pe care am mai folosit-o: un obuzier (howitzer) este folosit eficient atunci când trage numărul de proiectile pentru care a fost proiectat. Dacă trage mai multe proiectile, riscă să se defecteze și să explodeze. La fel este și cu creșterea economică: atunci când se depășește PIB potențial, creșterea face mai mult rău decât bine. Dovada o constituie anul 2025, când, în pofida unui surplus fiscal uriaș, creșterea economică a fost de doar 0,7 la sută. Restul impulsului fiscal a alimentat inflația și, respectiv, deficitul extern, românii consumând produse de import cu mult peste ceea ce produce economia internă (creștere economică prin consum).
Or, PIB potențial (ritmul sănătos, sustenabil de creștere al economiei) este în prezent de circa 2,5 – 3 la sută pe an. De ce nu poate crește economia cu mai mult, în mod sustenabil?
În primul rând, deoarece unul din factorii de producție, forța de muncă (ceilalți doi factori fiind capitalul și productivitatea totală a factorilor ) este limitat de numeroase neajunsuri (spor natural negativ, emigrație, educație precară, participare slabă în economia formală etc.). În al doilea rând, deoarece economia României este deja considerată dezvoltată (high income) conform PIB/locuitor la Paritatea Puterii de Cumpărare. Astfel, România nu mai poate crește cu rate de 4-5-6 la sută anual, precum economiile în curs de dezvoltare. Și orice forțare a creșterii economice spre aceste ritmuri face mai mult rău decât bine.
- Rata inflației
Există două tipuri de șocuri care au consecințe inflaționiste.
Un șoc pozitiv de cerere (alimentat, așa cum s-a întâmplat în România, de politici fiscale relaxate) are drept efecte o creștere a inflației, împreună cu o creștere a producției (output-ului). De regulă, astfel de șocuri sunt de origine internă, auto-induse.
Un șoc negativ de ofertă (război, pandemie, restricții în comerțul internațional etc.) are drept efecte o creștere a inflației, împreună cu o scădere a producției. Cel mai adesea, astfel de șocuri sunt exogene, provenind din exteriorul țării.
Problema este că, în timp ce majoritatea statelor europene (inclusiv cele central-europene) au cunoscut doar inflația exogenă, abținându-se de la inflația auto-indusă, România a cunoscut cu prisosință ambele tipuri de inflație.
Așa se face că, în ultimii 20 de ani, de când s-a trecut la țintirea inflației, rata medie anuală a inflației s-a situat în România la 4,9 la sută pe an, în loc de 2,5 la sută ±1 punct procentual, cât este ținta. Este plauzibilă ipoteza că, în absența șocurilor de cerere auto-induse, inflația din România s-ar fi situat în partea superioară a țintei, adică între 2,5-3,5 la sută pe an.
„Minunata coincidență” ne arată că economia României se poate stabiliza și poate evita repetarea ciclurilor de avânt-prăbușire, dacă se ajunge ca deficitul bugetar să se încadreze în intervalul 2,5-3 la sută (din PIB), iar creșterea economică și rata inflației cunosc ritmuri de 2,5-3 la sută (pe an).
Numai că aceste corelații nu se stabilesc automat, ci mai au nevoie de două condiții, arătate în continuare.
- Ritmul de creștere salarială
Se cunoaște faptul că ritmul creșterii salariale dintr-o economie nu trebuie să depășească ritmul creșterii productivității muncii, o corelație rareori respectată în România.
Alternativ, putem afirma că salariile nu ar trebui să crească mai repede decât suma dintre creșterea economică și rata inflației. Cu alte cuvinte, dacă creșterea economică este de 2,5-3 la sută pe an, iar rata inflației este de 2,5-3 la sută pe an, atunci creșterea salarială nu ar trebui să depășească 5-6 la sută pe an. De altfel, în toate economiile mature, această corelație este respectată cu strictețe.
- Ritmul de creștere al pensiilor
Dacă înțelegem faptul că CAS-ul plătit de noi în trecut pe Pilonul I al sistemului de pensii nu s-a acumulat într-un cont personal, ci a fost folosit pentru a plăti pensiile pensionarilor de atunci (tot așa cum pensiile noastre vor fi plătite din CAS-urile salariaților din viitor), rezultă că pensiile din Pilonul I (de stat) nu pot crește mai repede decât salariile care le alimentează.
Legea în vigoare în prezent, dacă s-ar aplica fără derogări, ar satisface condiția respectivă. Conform acestei legi, în practică, creșterea pensiilor se poate calcula ca suma dintre rata inflației din anul precedent și jumătate din creșterea reală a salariilor.
De exemplu, dacă creșterea salarială reală este de 3 la sută pe an, iar inflația este de 2,5 la sută pe an, atunci pensiile pot crește 1,5 + 2,5 adică 4 la sută pe an (suma celor doi indicatori). Astfel, se asigură și o ușoară creștere peste rata inflației.
Concluzie: O economie care să semene cu economiile high income de afară ar presupune, în cazul României, să se ajungă la (și să se păstreze) valori de 2,5-3 la sută pentru deficitul bugetar, creșterea economică și rata inflației, respectiv ritmuri de creștere de 5-6 la sută pe an pentru salarii și de 4-4,5 la sută pe an pentru pensii.
E greu? Nu, dacă renunțăm la populisme și dacă începem să respectăm populația, educând-o în loc să o ducem cu zăhărelul.
