Există mai multe confuzii care circulă în mediul public legate de subiectul stabilirii ratei ROBOR, cotat zilnic de bănci în cadrul pieței interbancare.
Nivelul ratei ROBOR corespunde ratei dobânzii la care băncile comerciale sunt dispuse să plaseze (să dea cu împrumut) fonduri altor bănci doritoare să atragă (să ia cu împrumut) fonduri. Există câte un nivel al ratei ROBOR atașat fiecărei scadențe: ON (overnight), TN (tomorrow next), 1 săptămână, 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni. Așa cum este normal, scadențelor mai lungi le corespund niveluri mai înalte ale ratei ROBOR față de scadențele mai scurte, dat fiind riscul de nerambursare care crește odată cu timpul.
- O primă confuzie este de a considera că băncile cotează fictiv dobânzi mai mari la scadențele mai lungi (pe care n-ar fi obligate să le execute) și că, de fapt, nivelul relevant al ratei ROBOR este cel de la scadențele scurte (până într-o săptămână), deoarece aici au loc cele mai multe tranzacții efective. De aici, acuza că băncile ar cota „prea sus” nivelul dobânzii ROBOR la 3 luni, folosită ca reper în majoritatea contactelor de creditare cu publicul.
În această discuție, sunt omise două elemente importante:
a) România este unul din cele doar trei state europene (alături de Polonia și Ungaria) unde cotațiile de dobânzi sunt ferme, băncile fiind obligate, conform metodologiei de calcul ROBID și ROBOR, să efectueze tranzacții la dobânzile pe care le-au cotat, dacă se găsește o contrapartidă/o bancă dispusă să intre în acea tranzacție. În toate celelalte țări, cotațiile sunt doar indicative, adică neobligatorii. Repetăm, nu este și cazul României.
b) Faptul că în unele zile nu se înregistrează în România nici o tranzacție pe scadențele lungi (1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni) nu înseamnă altceva decât că nu s-au găsit contrapartide/bănci dispuse să intre în respectivele tranzacții. Dacă s-ar fi găsit, ele (tranzacțiile) ar fi trebuit executate conform cotațiilor ferme.
Astfel, o confuzie vehiculată în presă a fost aceea de a compara ratele ROBOR la scadențe scurte – la care, de regulă, există tranzacții – cu ratele ROBOR cotate dar neexecutate la scadențe mai lungi. Dar asta nu înseamnă că acestea din urmă ar fi fictive. De altfel, analiza Consiliului Concurenței se bazează în mod implicit pe această confuzie, deoarece atunci când calculează valoarea unui ipotetic prejudiciu, pornește de la calculul diferenței dintre ROBOR la 3 luni (cotate și neexecutate) și media ponderată a tranzacțiilor interbancare (cotate și executate) de la scadențele mai scurte. Ca și când nivelul ROBOR-ului la 3 luni ar fi fictiv, artificial (ceea ce am arătat că nu corespunde realității).
- O altă confuzie întreținută de mass media este acea că, pentru fiecare scadență în parte, băncile pot „să împingă” în sus oricât de mult cotația ROBOR, fără ca aceasta să afecteze în vreun fel cotația ROBID, adică dobânda la care sunt dispuse să atragă fonduri de la alte bănci. Procedând astfel – continuă povestea – băncile pot să își maximizeze câștigurile, fără a-și crește costurile.
În realitate, lucrurile nu stau așa. Tocmai pentru a preveni un astfel de comportament speculativ, Regulile privind stabilirea ratelor de referință ROBID şi ROBOR prevăd o marjă între nivelul ROBID și ROBOR cotat de bănci pentru fiecare scadență. Astfel, o bancă ce s-ar „lăcomi”, punând o rată înaltă a ROBOR la plasare de fonduri, ar trebui să suporte o rată înaltă a ROBID la atragere de fonduri, așa încât ceea ce ar câștiga într-o parte, ar pierde în partea cealaltă. Marjele maxime între ROBOR și ROBID sunt stabilite prin Reguli la 0,30 puncte procentuale pentru scadențele mai scurte (sub 3 luni), 0,35 puncte procentuale pentru scadența la 3 luni, respectiv la 0,40 puncte procentuale pentru scadențele mai lungi (peste 3 luni). Rezultă de aici că nu există nici un interes din partea băncilor de a supralicita nivelul ratelor ROBOR, pentru niciuna din scadențe.
- Dacă tocmai am stabilit că ratele ROBOR și ROBID se mișcă în același sens, rezultă că, translatând acest comportament la nivelul relațiilor cu publicul larg, o creștere a ROBOR îi dezavantajează pe clienții bancari care au credite, dar îi avantajează pe clienții bancari care au depozite. Or, Consiliul Concurenței pare să aibă o definiție îngustă a „consumatorilor de servicii bancare”, luând în calcul doar debitorii băncilor, nu și creditorii băncilor (deponenții), care și ei intră în categoria consumatorilor de servicii bancare.
Dar în România numărul deponenților este semnificativ mai mare decât numărul celor împrumutați. Astfel, la sfârșitul anului 2025 existau aproximativ 16,3 milioane deponenți garantați (din care circa 15 milioane deponenți persoane fizice), comparativ cu numai 6,8 milioane credite (din care circa 6,6 milioane credite acordate persoanele fizice).
Totodată, valoarea totală a creditelor acordate de sistemul bancar reprezintă doar aproximativ 70 la sută din valoarea totală a depozitelor.
Notă metodologică: numerele de mai sus, privind deponenții garantați, respectiv creditele acordate, amalgamează atât datele pentru lei, cât și pe cele pentru valută. Dar concluzia generală a analizei rămâne aceeași: o creștere a ROBOR afectează în sens pozitiv mai multe persoane decât cele afectate în sens negativ.
- Ajungem astfel la miezul problemei: de ce este nevoie ca în jumătatea de oră afectată fixing-ului zilnic de dobânzi, fiecare bancă să vadă cotațiile tuturor celorlalte bănci?
Procesul de descoperire al ratei dobânzii este transparent și deschis tuturor participanților (inclusiv unor terți) pe tot parcursul sesiunii de tranzacționare, deoarece băncile comerciale suferă, fiecare, de o asimetrie informațională: niciuna dintre ele nu cunoaște cu exactitate volumul lichidității din sistem de la un moment dat, având doar estimări individuale mai mult sau mai puțin corecte asupra acestui volum.
În lipsa acestui proces de cooperare între bănci, care nu presupune coordonarea deciziilor, pentru o estimare cât mai corectă a nivelului lichidității – și implicit asupra nivelului adecvat al dobânzilor – cotațiile băncilor ar diverge și mai mult, iar riscul de a avea cotate valori extreme ale ROBOR pe fiecare scadență (care să afecteze și media) ar fi mult amplificat.
Concluzia importantă este că nu doar concurența dintre bănci este benefică din punct de vedere social, ci și cooperarea dintre ele (atunci când e cazul). Cele două principii – concurența și cooperarea – necesită un balans foarte fin.
- Procesul descoperirii dobânzilor, evocat mai sus, nu duce la o coluziune între bănci, în sensul că ele nu vor cota aceeași dobândă pentru o anumită scadență. Aceasta deoarece fiecare bancă are propria situație a lichidității din trezorerie: un surplus (de plasat) sau un necesar (de atras) pe care numai ea singură îl cunoaște, ceea ce înseamnă că fiecare își stabilește independent interesul economic de a plasa sau atrage fonduri. De aceea vom vedea relativ rar cotații identice între bănci, pentru o anumită scadență.
- Metodologia de calcul propusă de Consiliul Concurenței pentru stabilirea cuantumului prezumtivului prejudiciu pornește de la diferența dintre ROBOR la 3 luni și media ponderată a tranzacțiilor interbancare de la o anumită zi Z, extrapolând apoi această diferență pentru toată perioada următoare. Or, este evident că panta curbei randamentelor nu rămâne constantă în timp, ea variind în funcție de o mulțime de factori, de la cei macroeconomici (inflație), la cei monetari (nivelul zilnic al lichidității), la cei specifici băncii (nivelul rezervelor din trezorerie). De aceea, metoda extrapolării unei pante a randamentelor într-un viitor sine die constituie o eroare matematică . Asta pentru a nu mai menționa și alte erori de judecată: considerarea ca fictive a cotațiilor ROBOR la 3 luni (numai pentru că nu s-au executat într-o anumită zi) sau pretenția implicită ca ratele ROBOR la scadențele scurte să fie apropiate (egale?!?) cu ratele ROBOR la scadențele mai lungi. Mai mult decât atât, constatarea că ratele au fost stabilite la un nivel superior poate sta în picioare numai dacă există un nivel “corect” determinat al acestora. În absența unui astfel de reper, afirmația nu poate fundamenta o concluzie valabilă.
Implicația o constituie faptul că nu există vreo metodologie de calcul care să stabilească o valoare „corectă” a prejudiciului (presupunând că ar exista un astfel de prejudiciu). Cu atât mai mult nu există o metodologie de calcul „corectă” opozabilă băncilor de către fiecare debitor în parte, având în vedere că fiecare credit are o altă zi de început, o altă scadență, un alt scoring etc.
Ca o concluzie, argumentele utilizate de Consiliul Concurentei în rechizitoriul său la adresa sistemului bancar sunt extrem de discutabile și nu rezistă la o analiză detaliată.
