De multe ori în intervențiile mele publice am încercat să explic rațiunea pentru care politicile urmate de BNR sunt cele care sunt și nu altele. Astăzi voi încerca o abordare puțin diferită. Voi începe cu punctul de vedere pe care l-a exprimat un interlocutor pe o rețea de socializare, căruia i-am promis un răspuns cât mai detaliat. Voi începe cu postarea interlocutorului meu:
„Aveți dreptate, România a făcut progrese economice remarcabile, mai ales după 2007, de când românii au putut călători și munci relativ liber în UE, cred că remitenţele din UE spre casă au ajutat și îmbogățit efectiv țara noastră. Meritul principal îl are sectorul privat, micul și marele antreprenor local, investițiile străine, banii UE și administrarea lor profesională. Politicul a fost și este o frână, corupția, îmbogățirea și furtul general este preocupația de bază a politicului, o știm bine. BNR este o instituție remarcabilă, luminoasă și solidă, este clar, în opoziție cu lumina obscură a politicului cleptocratic și ,,național", din ultimul timp. Dacă totuși ar fi să critic BNR, după părerea mea, politica monetară și normativă ultraortodoxă este o greșeală economică serioasă. Avem creditul bancar sistemic raportat la PIB foarte scăzut, creditul comercial de trei ori creditul bancar, expunerea pe titluri de stat foarte mare în raport cu expunerea pe economia privată și populație, lichiditatea mare este artificială, mai degrabă ca rezultat a lipsei instrumentelor și clientelei calificate, adică ca rezultat al normelor ultra prudente ale BNR, adică băncile n-au cui să dea banii, cu toate că cererea ,,nesolvabilă" există, așa cum postulează normativ BNR, dar ea este de fapt ,,solvabilă", căci comercianții/distribuitorii se înțeleg între ei, cum spuneam, încrederea există între aceștia și este confirmată în timp și de relații care țin de ani. De fapt exportăm creditarea către băncile de afară, astfel, importatorii/producătorii externi sunt puternici și au acolo suportul bancar suficient ca să poată finanța clientela locală de aici, care nu se califică din cauza normelor prudențiale prost scrise, ,,cu frâna de mână trasă". BNR ar putea să preia aceste riscuri, pe care le poate gestiona, în momentele de criză globală, există o reputație bună a BNR pe piețe financiare deja, un merit real, personificat de Guvernator. Dar ne mândrim cu NPL-uri mici pe sistem și rating relativ bun al datoriei private din bănci, dar în realitate avem capital bancar și bursier gâtuit și sufocat, cel mai mic din regiune, instrumente investiționale din anii ‘80 și în consecință frâne pe dezvoltare foarte serioase, în ciuda creșterilor reale, de care vorbiți, realizată în contra acestei politici ultraprudente, merite aduse doar de capitalul privat mic și mare, fără a fi un merit intern cumva, (al BNR oare?) ci doar antreprenorial, realizat de antreprenorii care găsesc finanțarea în afara băncilor locale. Poate NPL-uri mai mari și rating bancar mai mic ar fi preferabil, astfel încât să avem un PIB dublu, active bancare duble, realizate în ultimii 15-20 de ani, salarii duble față de ce este acum, taxe duble, modernizare economică dublă, mai mulți români mulțumiți aici și nu afară, un consum privat dublu, o productivitate economică dublă, căci accesul facil la capital tinde să crească investiția în infrastructura privată și publică... Și este și componenta morală: la criză, privații, companiile private și populația (din privat mai ales) sunt baza de sacrificiu, pentru a ieși din hop, adică cei care sunt refuzați sistematic de bănci pentru a avea acces la capital duc greul. Unii se califică, adevărat, dar câți? raportul cereri de credit pe cereri finalizate este poate de 10 la 1, companii și persoane fizice. Dacă BNR vrea să aibă un merit real la creștere economică, atunci să-și ia un risc mai mare și să știe unde este limita administrabilă.”
Prima mea remarcă este aceea că deciziile de business ale băncilor sunt doar ale băncilor, nu ale Băncii Naționale, iar istoria recentă este cea care a determinat băncile să fie mai prudente. Astfel, înainte de criza financiară mondială declanșată în septembrie 2008, băncile din România, ca de altfel și întreprinderile și populația, au dat dovadă de un optimism excesiv, care a dus la o îndatorare dincolo de cât puteau duce. Nu e vorba, aderarea la NATO în 2004 și la Uniunea Europeană în 2007 au creat premise pentru o creștere economică susținută, care de altfel a și avut loc. Din păcate, criza financiară mondială a luat prin surprindere atât pe creditori, cât și pe debitori, iar în anii care au urmat declanșării crizei rata creditelor neperformante la băncile din România au urcat până la un fabulos 22,5%. Băncile au înregistrat pierderi foarte mari, iar în final reechilibrarea situației s-a făcut printr-o infuzie masivă de capital, din partea acționarilor băncii, într-o sumă totală care a depășit 11 miliarde de lei. Trebuie spus aici că România a fost una dintre cele 5 țări ale Uniunii Europene în care nu au existat subvenții bugetare pentru salvarea băncilor; toate pierderile au fost suportate direct de acționarii acestora. O dată ce au trecut printr-o asemenea experiență, nu e de mirare că băncile însele au devenit mult mai prudente, întrucât principiul “cine s-a fript cu ciorbă, suflă și în iaurt” se aplică și în viața de zi cu zi.
A doua remarcă este că intervenția cu caracter prudențial a Băncii Naționale se referă în special la creditele acordate persoanelor fizice. Aici, într-adevăr, BNR a luat o serie de măsuri, cum ar fi limitarea ratelor totale ale unui debitor la 40% din venitul său lunar. Dar aceste măsuri au fost luate pentru a apăra atât populația, cât și băncile de o euforie excesivă, care ar putea antrena noi probleme. S-ar părea că limitele stabilite de Banca Națională au fost bine calibrate, întrucât creditul pentru persoane a continuat să crească an de an, iar rata de neperformanță a creditelor a scăzut sub 3% şi scade în continuare, deși ratele dobânzilor au crescut considerabil.
În cazul creditelor pentru agenți economici există cerințe de capital pentru bănci, doar atât, care sunt stabilite unitar la nivelul Uniunii Europene; în treacăt fie spus, acestea favorizează acordarea de credite către întreprinderi mici și mijlocii, pentru a susține sectoarele cele mai dinamice ale economiei. Deci nu se poate vorbi despre „norme ultra prudente ale BNR” – nu există decât reglementări de capital, unitare la nivel european.
A treia remarcă se referă la raportul dintre creditul comercial și cel bancar, care este defavorabil celui din urmă. Băncile se arată, astfel, mai reticente decât partenerii comerciali în a acorda credite. Acest lucru are însă drept cauză fundamentală faptul că băncile nu dau credite din capital, ci pe seama depozitelor atrase de la clienți. Băncile au datoria să fie prudente, pentru că ele funcționează pe baza depozitelor pe care le atrag. Pierderea credibilității unei bănci are un efect deosebit de sever în economie, întrucât se răsfrânge în lanț asupra celorlalte bănci și a sistemului financiar în ansamblul său. Criza din 2008 a arătat limpede cât este de grav ca băncile să nu mai aibă încredere una în alta.
A patra remarcă este legată de modelul de business practicat în România. Spre deosebire de toate celelalte țări ale Uniunii Europene, acționarul român are tendința de a nu mări capitalul propriei afaceri, ci de a-i acorda împrumuturi. Ca urmare, în România 30% din întreprinderi au capitaluri negative, iar funcționarea lor se bazează pe lichiditatea furnizată temporar de către acționari şi pe credit comercial. Această conduită are multe cauze; cele mai importante, după părerea mea, sunt obiectivul optimizării fiscale pe termen scurt (impozite mai mici, încasare de dobânzi pentru creditele acordate) și neîncrederea în stabilitatea reglementărilor din țară, care ar putea duce la închiderea unor afaceri. După știința mea, în ultimii cinci ani au fost înregistrate peste 100 de modificări ale codului fiscal. De teama acestor modificări, acționarii multor firme decid să funcționeze de azi pe mâine, fără o bază de capital solidă. Reversul medaliei, însă, este că o firmă cu capital negativ nu are cum să se califice pentru obținerea unui credit: dacă acționarul nu are încredere în propria lui afacere, cum ar putea un bancher să aibă mai multă încredere decât acționarul?
În consecinţă, nu putem vorbi despre o creștere susținută a creditului bancar pentru agenți economici, dacă acționarii acestora nu încep prin a majora capitalul propriilor firme, în dauna creditelor pe care tot ei le acordă acestora. Aceasta presupune de fapt evoluția de la “om trăi și om vedea” la un model de business cu obiective pe termen lung și cu ținta unei creșteri susținute. Sunt pregătit să accept argumentul instabilității reglementărilor pe plan național, care descurajează o asemenea conduită. Doar că băncile nu au cum să-și asume riscurile pe care acționarii nu le acceptă.
Cât despre raportul dintre cereri de credite și credite acordate efectiv, el este foarte departe de a fi 10 la 1, în condițiile în care sondajele de opinie, realizate și publicate de Banca Națională cu agenție economici din toate industriile și din toată țara, plasează creditul bancar în coada nemulțumirilor pe care le au antreprenorii în legătură cu mediul de afaceri.
Într-un alt registru, am să mă refer foarte pe scurt și la câteva considerații de ordin macroeconomic cu privire la creșterea creditului bancar. Creșterea economică a României a fost între cele mai rapide din toată Uniunea Europeană de-a lungul ultimelor decenii. Pentru ca ritmul de creștere al economiei să fie mai rapid de atât, cred că ar trebui îndeplinite mai multe condiții. Una dintre principalele constrângeri pe care le au antreprenorii este lipsa forței de muncă la un nivel de calificare acceptabil. În prezent, de altfel, România a ajuns în situația paradoxală, puțin prevăzută cu câțiva ani în urmă, în care importul de forță de muncă a depășit în ultima vreme exportul de forță de muncă, tocmai ca urmare a oportunităților de angajare din țara noastră. În aceste condiții, a forța suplimentar creșterea economică prin mai mult credit ar avea puține șanse de izbândă, întrucât și în prezent locul îngust nu este lipsa banilor, ci a celorlalte resurse, în special forța de muncă, pentru o creștere economică mai susținută. O creştere mai rapidă ar fi posibilă dacă alte condiții macroeconomice ar fi mai favorabile. Mă gândesc în primul rând la stabilitatea cadrului fiscal, a cărui permanentă modificare, uneori de la o zi la alta, nu este de natură să încurajeze planuri de afaceri pe termen lung. Pe lângă acesta, însă, avem și alte constrângeri. Astfel, avem un număr uriaș de tineri pensionari speciali, deja peste 200 000 de persoane şi în creştere vioaie; cei mai mulți, oameni în deplină putere, dar care sunt plătiți din greu din buzunarul contribuabililor, ca să se odihnească în linişte 30-40 de ani după ieșirea la pensie.
Domeniul în care cred că într-adevăr sectorul bancar ar putea juca un rol mai bun în economie este acela al evaluării profesioniste a planurilor de afaceri ale potențialilor beneficiari de credite. În prezent nici clienții băncilor, dar nici personalul băncilor, nu au o îndemânare prea mare de a redacta şi, respectiv, a evalua planuri de afaceri credibile pentru creditare mai facilă. Aceleași resurse financiare de azi ar putea fi îndreptate mai înțelept, pentru a susține afaceri foarte eficiente. Aș vedea, de asemenea, foarte utilă o prezență mai activă a fondurilor de risc, care să furnizeze atât know-how pentru potențiali investitori în formularea unor planuri de afaceri, cât și garanții pentru credit (nu neapărat credit propriu-zis!), rezolvând astfel cele două probleme mai serioase care limitează creșterea creditului pentru afaceri: lipsa planurilor de afaceri și insuficiența garanțiilor.
Cât despre intrarea Băncii Naționale într-un joc al asumării de riscuri pentru accelerarea creșterii economice, pot să vă spun că am mai văzut filmul acesta. Niciodată și în nicio împrejurare, asumarea de către banca centrală a unui rol în alocarea resurselor de creditare nu a dus decât la inflație, risipă de resurse și birocrație. Noi avem experienţa elocventă a anilor 1990-1996, când creditele foarte mari pentru agricultură, cu dobânzi anuale cam cât inflaţia dintr-o singură lună, au avut un dublu rezultat: au mărit presiunea inflaţionistă şi au întârziat restructurarea agriculturii. Mai recent, implicarea directă a băncii centrale în creditare a fost realizată în Ungaria lui Orban, cu rezultatul previzibil: cea mai mare rată a inflaţiei şi cea mai îndelungată perioadă de recesiune din UE. Pentru că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii.
Ce poate să facă Banca Națională este să asigure predictibilitate, în special în plan valutar, pentru că aici instrumentele de care dispune banca centrală sunt folositoare. De asemenea, stabilitatea financiară la care poate ajunge sectorul bancar, dacă reglementările prudențiale ale Băncii Naționale sunt adecvate, reduce riscul unor crize de amploare. Este oare puțin acest lucru?
