”So what does the future hold in store for us? Along with utopian or dystopian visions, science fiction sometimes offers fascinating glimpses of what everyday life in the future might look like”.
– Jens Weidmann –
Timp de câteva secole, stabilitatea macroeconomică și microeconomică s-a bazat pe respectarea cu strictețe a trei principii de bază:
- Banii au o acoperire într-un metal prețios (aur/argint)
- Datoriile trebuie plătite
- Banii sunt emiși și garantați de o entitate statală (bancă centrală).
La conferinta organizata recent de Consiliul Fiscal si Facultatea de economie si afaceri a Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi avand tema ‘’Bugete publice in vremuri de pandemie” s-a vorbit adesea despre fondurile europene. Dar se impune lamurirea unui aspect esential legat de macroeconomia utilizarii banilor europeni.
Ce vreau să spun preluând ca titlu vorbele lui Einstein referitoare la comunicarea științifică?. Manifestarea fiecărui participant la lanțul argumentării deciziilor cu impact public, eminamente rațional, trebuie modelată după acest principiu. Toți care spun ceva și tot ceea ce spun aceștia despre decizii să fie cât mai simplu posibil de formulat, astfel încât să aibă sens pentru cunoașterea comună. Dar – ca imperativ de neocolit – nici să fie formulat pe atât de simplu încât să se denatureze conținutul deciziilor, să se sărăcească soluțiile, să se diminueze impactul declarat.
Se spunea că diversitatea culturală a UE este un activ prețios al îmbogățirii Uniunii. Din păcate, tenta naționalistă dată acestei dimensiuni ne duce către fragmentare în toate domeniile integrării și, ce este și mai rău, la preocuparea de a amenda într-un fel sau altul SM sau de a le trimite în faţa justiției europene înainte de a reuși o mai profundă convergență a voinței lor politice, pentru a dinamiza proiectul integrării europene și de a face din UE un actor global autentic.
Criza generată de noul coronavirus a readus în discuție rolul pe care îl poate juca politica monetară. Din păcate, acest rol este văzut fără a face distincție între cazurile particulare ale fiecărei țări. Discuțiile din România nu fac excepție. Și aici, analiștii economici, de la cei din presă până la cei din diverse instituții academice de profil s-au grăbit, așa cum au făcut și cu ocazia crizei din 2008, să acuze insuficienta implicare a politicii monetare, judecată mai ales prin comparație cu relaxările fără precedent practicate de băncile centrale din țările dezvoltate, corespunzător situațiilor lor concrete.
Statele care au „pendulat” brusc cu dobânzile în jos, chiar au cochetat cu rate negative, acum se plasează “la vârf” și asta în condițiile sunt departe de a avea rezultatele așteptate, ceea ce ar putea să arate că e nevoie de alte instrumente. Chile este una dintre țările care a abordat ortodox problema și tot departe de rezolvarea ei e, sugerând că politicile monetare, oricât restrictive ar fi, nu sunt în măsură să reducă inflația.
