Se discuta din nou despre asistenta financiara primita de Romania de la UE si institutii financiare internationale (FMI si Banca Mondiala) dupa 2008. Sunt, in principal, doua teme controversate: daca a fost nevoie de imprumut; si daca dimensiunea asistentei a fost indreptatita.

BNR, în politica sa de administrare a rezervelor internaţionale, a considerat utilizarea de depozite pe termen scurt ca modalitate eficientă de păstrare a unui grad relativ ridicat de lichiditate a rezervei de aur. Această metodă a condus la obţinerea de venituri sub formă de dobânzi (încasate în aur sau valută), păstrându-se în acelaşi timp proprietatea asupra activului şi la diminuarea costurilor de depozitare.

Contextul economico-financiar, în care BNR a administrat şi valorificat activele valutare, a fost în general unul nefavorabil, marcat recent, inclusiv de rate negative ale dobânzilor. În acest context, obţinerea profitului este o performanţă deosebită…

Documentar privind nivelurile de salarizare a conducătorilor unor bănci centrale reprezentative din Uniunea Europeană…

Unul dintre subiectele aduse în discuție zilele acestea este dimensiunea împrumutului luat de România de la FMI în primăvara lui 2009. Ideea pentru care împrumutul de atunci a fost readus în discuție este aceea că ar fi fost supradimensioant. Ni se spune pe unele blog-uri că motivul vinovat pentru care împrumutul a fost supradimensionat ar fi fost crearea de profit de către BNR, care, în final, să fie, parțial, redistribuit salariaților. Că împrumutul a fost prea mare – ni se spune – poate să-și dea seama oricine, „fără prea multe cunoștințe economice”.

Unii amintesc că BNR a ratat ţinta de inflaţie în ultimii ani. Dar a ignora şocurile externe este nedrept; multe bănci centrale au fost în această situaţie. „Şocul intern” de la jumătatea lui 2015 și scăderea masivă a TVA la alimente sunt de luat în seamă – aşa cum a fost în sens invers şocul creşterii TVA la 24%.