În primăvara acestui an (2026) a apărut la editura Humanitas un excelent studiu, „Suveranismul în România. De ce votează oamenii cu politicienii extremiști?” scris de trei sociologi: Alina Pop, Filip Alexandrescu și Ionuț-Marian Anghel. Aceștia au efectuat interviuri în trei localități rurale din Regiunea Sud (Muntenia) în perioadele corespunzând alegerilor din noiembrie-decembrie 2024, respectiv mai 2025. Concluziile lor ar trebui să îi pună pe gânduri mai ales pe economiștii acestei țări. Dar pentru aceasta ar trebui să existe un dialog permanent între economiști și sociologi, dialog care să treacă dincolo de clișee și lozinci. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă.
Este neîndoielnic faptul că votanții suveraniști sunt mai vulnerabili la manipulare, dintr-un număr de motive cum ar fi educația precară (dar este oare doar vina lor că au educație precară?), tendința de a crede în teoriile conspirației, disprețul față de elitele științifice și politice, etc. Dar a ne limita doar la aceste cauze este contraproductiv. Așa cum arată autorii cărții, „Pentru ca mecanismul manipulării descris mai sus să poată prinde în cazul unor indivizi sau comunități, este necesar ca aceștia să aibă anumite nevoi pe care sistemul social actual să nu le poată satisface. Aceste nevoi sunt de două tipuri: frustrări sociale și economice (subl.ns.), respectiv amenințări la adresa identității personale și de grup”.
În cele ce urmează nu ne vom opri asupra amenințărilor la adresa identității; autorii cărții o fac in extenso, arătând că „Economia capitalistă, bazată pe competiție acerbă și ierarhie strictă, a produs o dezintegrare a structurilor care îi țineau pe oameni împreună” sau că „Odată ce își pierd identitatea ocupațională și socială, mulți indivizi caută consolare în noi identități, precum cele naționale sau spirituale, pe care mișcările suveransiste și populiste se pricep de minune să le furnizeze”.
Ne vom concentra, în schimb, pe frustrările sociale și economice obiective, imposibil de negat. Așa cum arată autorii, „Cine vrea să înțeleagă cu adevărat rădăcinile sociale ale votului suveranist trebuie să le caute în nemulțumirea pricinuită de distribuirea inegală a resurselor economice și sociale”.
Care ar fi aceste nemulțumiri obiective?:
- Inegalitatea de șanse în ceea ce privește accesul la educație și la sistemul medical în mediul rural;
- Lipsa infrastructurii de bază (rețea de apă, canalizare, electricitate, drumuri asfaltate);
- Lipsa locurilor de muncă în zona rurală și necesitatea de a practica naveta, uneori pe distanțe lungi;
- Retribuirea cu salariul minim pe economie, ceea ce face ca mulți să se afle în situația de precariat/sărăcie, chiar dacă muncesc.
Dacă recunoaștem că toate acestea sunt probleme reale în ruralul românesc, economiștii ar trebui să se aplece asupra lor și să ofere soluții de remediere. A clama pe un ton de superioritate că piața le rezolvă pe toate fără intervenția politicilor publice, este contraproductiv și neserios, nefăcând altceva decât să întărească votul suveranist.
De ce ne concentrăm asupra problemelor economice și sociale din mediul rural, nu și din mediul urban? Din cel puțin trei motive:
- cartea însăși se bazează pe cercetări de teren întreprinse în trei comunități rurale;
- autorii înșiși arată, cu date statistice, că suveraniștii au avut în general mai mult succes la publicul din rural decât cel din urban, fiind votați de 1 din 5 locuitori din rural și doar 1 din 7 locuitori din urban.
- problemele 1-3, evocate mai sus, sunt specifice medului rural, nefiind întâlnite, de regulă, în mediul urban.
Autorii cărții ajung să descrie o tipologie a comunelor „suveraniste”: număr mic de salariați în localitate; rată ridicată a șomajului; localizarea comunei la marginea județului (departe de orașul-rezidență de județ, singurul care poate oferi job-uri decente).
Înainte de a trece la identificarea unor soluții pentru aceste probleme, să facem – împreună cu autorii cărții – o precizare importantă: votanții suveraniști din ruralul românesc nu sunt fanatici anti-europeni și anti-NATO, ci niște oameni care consideră că problemele lor nu interesează clasa conducătoare (politică sau managerială) și decid să o pedepsească prin vot. Astfel, „Mai mult de două treimi dintre respondenți (68%) își doresc mai multe investiții străine directe în România. Șapte din zece au o părere bună despre companiile străine care activează deja aici, iar procentul urcă la trei sferturi (74%) când vine vorba despre firme din Uniunea Europeană”. De unde concluzia autorilor: „Nu am găsit înverșunare și fanatism la votanții și simpatizanții suveraniști cu care am stat de vorbă, ci reflecții așezate în care oamenii iau în calcul ce a făcut ca viața lor să fie mai bună sau mai puțin bună în ultimii ani…..Nu este greu să ne imaginăm că un leadership care ar pune în prim-plan rezolvarea problemelor rurale ar avea susținere din partea acestor locuitori”.
Am arătat mai sus eroarea în care cei mai mulți economiști, atunci când consideră că problemele mediului rural pot și trebuie să fie soluționate de piața liberă, fără o intervenție a politicilor publice. De partea cealaltă, sociologii cad în eroarea de a considera că problemele evocate se pot rezolva prin emisiune de bani: „un stat emitent de monedă proprie, cum este și România, poate decide să investească într-o dezvoltare mai echilibrată fără a fi constrâns de un buget dat”. (?!) O asemenea aserțiune este cu atât mai ciudată, cu cât vine într-un context în care deficitul bugetar trebuie să scadă masiv, pentru a permite o însănătoșire a finanțelor autohtone. Este evident că, atâta timp cât economiștii și sociologii se situează pe poziții divergente, practicând un „dialog al surzilor”, nici o soluție viabilă nu se poate degaja.
Or, soluția, în cazul de față, constă în acceptarea politicilor publice pentru corectarea problemelor cu care se confruntă ruralul românesc, dar bazată pe două principii: redistribuire și condiționalitate. Prin redistribuire se înțelege un transfer al resurselor, prin intermediul bugetului, de la cei care au un surplus la cei care au un deficit (de la regiunile bogate la regiunile sărace, de la urban la rural, de la oamenii înstăriți la cei nevoiași). Prin condiționalitate se înțelege obligativitatea ca cei săraci, care primesc resursele, să întreprindă o serie de reforme care să garanteze că banii respectivi nu vor fi risipiți în zadar. În cele ce urmează vom exemplifica la modul concret cum pot fi respectate aceste două principii.
- Inegalitatea de șanse în ceea ce privește accesul la educație și la sistemul medical în mediul rural
- Definirea problemei
Accesul la educație și la servicii medicale pentru cei care au avut ghinionul să se nască la țară (peste 40 la sută din populație) este drastic limitat sau lipsește cu desăvârșire. Așa cum arată autorii, „în mediul rural se află doar 7 % dintre grădinițe și 15,8% din liceele din țară….În 2023, la sate existau 4,5 cabinete de medicină de familie la 10.000 de locuitori, față de 6,2 în orașe….la 10.000 de locuitori există 2,6 cabinete stomatologice în mediul rural, față de 14,6 în cel urban”.
Când, ca locuitor al comunelor, te confrunți cu astfel de discrepanțe, este normal să te simți frustrat și desconsiderat. Pentru că aici nu vorbim de egalitatea de rezultat (bunăstare egală pentru toată lumea, imposibil de atins), ci de egalitatea de șanse, înscrisă în Constituție, dar nerespectată în practică.
- Redistribuirea
În perioada comunistă, problema era rezolvată prin sistemul repartițiilor obligatorii, potrivit cărora toți absolvenții de facultăți cu profil didactic sau medical erau obligați să lucreze primii 3 ani în mediul rural. În prezent, o asemenea soluție nu mai este posibilă deoarece contravine principiilor liberalismului; nimeni nu poate fi obligat să lucreze într-un loc care nu îi convine. Rezultatul îl constituie depopularea comunelor de profesori și medici.
Dar se poate imagina o soluție prin care doar facultățile de stat să ofere burse și cazare celor mai buni elevi din mediul rural (care altminteri nu ar avea acces la învățământul superior) în schimbul angajamentului contractual al acestora că se vor întoarce să profeseze un număr de ani în comuna natală după finalizarea studiilor. Iar dacă nu își respectă angajamentul, să fie obligați la restituirea contravalorii bursei și a cazării. Ar fi o situație win-win: tinerii talentați din mediul rural ar avea acces la învățământul universitar, iar comunele din care provin ar avea asigurat (gratuit în ce le privește) un flux de personal de specialitate.
- Condiționalități
Primăriile comunale ar trebui să se asigure doar de faptul că toți copiii de pe raza comunei participă la cursuri, asigurându-le:
- transport gratuit la și de la școală. Această obligativitate va deveni și mai presantă în contextul comasării comunelor odată demarată reforma administrației locale;
- o masă caldă sau cel puțin programul „cornul și laptele”;
- condiționarea acordării alocațiilor pentru copii de prezența acestora la cursuri etc.
- Lipsa infrastructurii de bază (rețea de apă, canalizare, electricitate, drumuri asfaltate) în mediul rural
- Definirea problemei
Se cunoaște faptul că investițiile private se concentrează în zonele mai prospere (regiuni mai bogate, orașe mari etc.). Tocmai acesta este motivul pentru care investițiile publice ar trebui să compenseze această discrepanță, concentrându-se asupra zonelor defavorizate (regiuni mai sărace, comune izolate etc.). Autorii arată că „În anul 2008, situația era echilibrată între majoritatea regiunilor. Desigur, București-Ilfov era deja în frunte, cu 133% din media veniturilor pe gospodărie la nivel național…..veniturile medii pe gospodărie din celelalte regiuni se situau între aproximativ 90% și 103% din media națională. Cu alte cuvinte, deși existau diferențe, acestea nu erau foarte mari. Până în 2023 însă, acestea s-au accentuat vizibil. În regiunea Nord-Est, venitul mediu pe gospodărie scăzuse la doar 80% din media națională, iar în Sud-Est, la 83%.”
Să ne mai mirăm atunci că votul suveranist se concentrează mai ales în regiunile Nord-Est (Moldova) și Sud-Est?
- Redistribuirea
Fondurile publice de investiții (precum programul Anghel Saligny) ar trebui să se concentreze îndeosebi pe regiunile sărace (Moldova, Dobrogea, Oltenia) și pe comunele nevoiașe, lipsite de infrastructura de bază. Desigur, asta ar stârni nemulțumiri în rândul baronilor locali din regiunile și orașele mai dezvoltate, dar rolul guvernului nu este acela de a mulțumi pe toată lumea, ci de a păstra echilibrele sociale și economice la nivelul întregii țări. O atenție deosebită ar trebui acordată legării prin infrastructură de transport a comunelor mai izolate de orașele care pot oferi locuri de muncă pentru navetiști. În toate aceste investiții publice, criteriul economic (eficiența investiției) ar trebui să fie echilibrat cu criteriul social (deplasarea cât mai ușoară la locul de muncă).
- Condiționalități
Instituțiile care decid alocarea investițiilor locale și monitorizează implementarea acestora ar trebui să interzică autorităților locale să investească în parcuri, terenuri de sport, piste pentru biciclete etc. atâta timp cât nu au fost finalizate rețelele de bază (apă, canalizare, electricitate, drumuri asfaltate). Doar comunele care au rezolvat infrastructura de bază să primească acordul de a investi în domenii neesențiale.
O condiționalitate suplimentară ar fi aceea ca prioritate în alocarea fondurilor de investiții să primească comunele care și-au redus cheltuielile, astfel încât să își acopere cel puțin salariile propriilor angajați din impozitele și taxele locale.
- Lipsa locurilor de muncă în rural
- Definirea problemei
Probabil că mulți locuitori din rural ar prefera să lucreze în comuna proprie (chiar și pe salariul minim), dacă în felul acesta ar putea renunța la navetă. Totodată, există și destui tineri antreprenori – unii care să întorc de la munca din străinătate – care încearcă să învestească în mediul rural, înființând IMM-uri nu doar în domeniile industrial sau agricol, ci și în transporturi, construcții, turism, comerț. Problema este că – așa cum se arată în carte – acești antreprenori se lovesc adesea de obtuzitatea autorităților locale sau – mai rău – de o încrengătură de interese economico-politice care îi defavorizează din start. Astfel, „chiar și în situațiile rare în care un operator privat reușește să câștige un contract, problemele nu se opresc aici. Compania de stat poate întârzia recepția lucrărilor sau refuza plata acestora, afectând grav fluxul de numerar necesar funcționării unei firme private….În acest context, câștigarea unei licitații nu ține doar de oferta tehnică sau financiară, ci de existența unei rețele de relații clientelare între mediul politic și firmele agreate de acesta”. Sau cazul unui alt antreprenor dezamăgit, care „identifică în corupția clasei politice și în favorizarea „firmelor de casă” unele dintre cauzele principale ale valului de nemulțumire sau revoltă față de partidele tradiționale, precum PSD și PNL”.
- Redistribuirea
Dacă partidele tradiționale nu vor înțelege necesitatea de a permite antreprenoriatului local să se dezvolte fără a apela la conexiuni politice, ele vor fi măturate de votul resentimentar. Dacă vor înțelege, atunci ar trebui să înființeze o agenție independentă și apolitică, dedicată investițiilor private în rural, care nu numai să încurajeze ci să și protejeze astfel de inițiative, chiar împotriva intereselor elitelor politice locale. Oricum acestea din urmă și-au pierdut rolul de agent electoral, care le-a garantat imunitatea decenii la rândul.
- Condiționalitate
Singura condiționalitate pusă antreprenorilor din mediul rural ar trebui să fie aceea de a utiliza forța de muncă locală (din comuna respectivă). Aici nu este vorba de o discriminare la adresa lucrătorilor români din alte localități sau a lucrătorilor străini, ci este vorba de a servi unui interes public: acela de a crește numărul salariaților și de a diminua numărul ajutoarelor de șomaj din rural.
- Retribuirea cu salariul minim pe economie, ceea ce face ca mulți să se afle în situația de sărăcie, chiar dacă muncesc
Din păcate, acestă problemă nu are rezolvare pe termen scurt, ci doar pe termen lung, din mai multe motive. În primul rând, spre deosebire de problemele anterioare, aceasta nu privește doar forța de muncă din mediul rural, ci forța de muncă din toate localitățile , urbane sau rurale. În al doilea rând, într-o țară în care analfabetismul funcțional depășește 40% din populație, este greu să le ceri angajatorilor să plătească mai bine forța de muncă slab calificată.
Iar în al treilea rând, a vorbi despre creșterea salariului minim acum, înainte ca România să-și fi încheiat procesul de ajustare fiscal-bugetară, ar fi echivalentul turnării de gaz pe foc, atât din perspectiva mediului privat, cât și a mediului de stat.
Numeric, la sfârșitul anului 2025, 33 la sută din salariații din România câștigau sub 2750 lei (net), iar alți 25 la sută din salariați câștigau între 2750 lei și 4150 lei (net). Prin urmare, circa 58 la sută din salariați câștigau sub 4150 lei (net), în condițiile în care salariul considerat necesar pentru un trai decent este de circa 4300 lei (net).
Totuși, nu se poate nega faptul că statul român a crescut semnificativ în ultimii ani salariul minim, într-un ritm mai rapid decât salariul mediu. Astfel, s-a ajuns în prezent la situația în care salariul minim (2699 lei, net) reprezintă circa jumătate din salariul mediu (5377 lei, net).
În plus, muncitorii din rural care primesc salariul minim au – spre deosebire de colegii lor de la oraș – avantajul de a-și suplimenta veniturile prin autoconsum din gospodăria proprie.
Pe termen lung, odată cu diminuarea analfabetismului funcțional (printr-o mai bună educație în mediul rural) și odată cu echilibrarea finanțelor României, se va putea avea în vedere și o impozitare progresivă a veniturilor, care va spori sentimentul de echitate și va diminua frustrarea prevalentă astăzi în societate.
În concluzie, România se află în prezent la un moment de cumpănă. Dacă factorii de decizie vor rămâne cantonați în servirea propriului interes, este de anticipat o furtună socială și politică. Dacă însă mai există un dram de luciditate (și de bun simț) atunci interesele celor mulți ar trebui să capete atenția cuvenită. Totul, fără a ignora constrângerile bugetare, ci prin aplicarea inteligentă de măsuri de redistribuire și condiționare.
