După 25 de ani de la evenimentele derulate în decembrie 1989, țara noastră apare în statistici cu o creștere economică de parcă ar fi parcurs doar un plan cincinal de pe vremuri. De data aceasta, însă, nu cu o economie centralizată și cu raportări îndoielnice, ci în condiții de economie de piață, membră cu drepturi depline a UE și integrată în ceea ce se numea înainte „societatea de consum”.

 

60 de miliarde de dolari – maximul atins în socialism

 

Înaintea schimbării de regim, România a atins nivelul maxim de dezvoltare cuantificat la nivelul PIB în anul 1988, atunci când a depășit cu puțin pragul de 60 miliarde dolari. Atunci s-a produs renunțarea la clauza națiunii celei mai favorizate pe care o aveam încă în relația cu SUA, după care a venit anunțul din primăvara lui 1989 privind achitarea integrală a datoriei externe. Din păcate, forțarea plăților către exterior și lipsa investițiilor în tehnologii performante extenuase economia. A urmat declinul, încă înainte de prăbușirea regimului Ceaușescu, pentru ca în 1990 să mai obținem doar două treimi din valoarea de maxim a PIB-ului socialist. Valorile curente în lei deja nu mai erau relevante, din cauza hiperinflației. Pe lângă neajunsurile inerente, aceasta a permis ajustarea rapidă a raporturilor dintre prețurile relative ale mărfurilor și serviciilor.

 

Evoluția PIB în perioada 1985-1989

Anul198519861987198819891990
PIB (mld. lei) 817 838 845 857 800 858
PIB (mld. USD) 47,6 52 58 60 53,6 40,8

 

Scăderea producției, destructurarea sistemului comercial CAER al țărilor socialiste și pierderea piețelor de desfacere, simultan cu liberalizarea prețurilor și a cursului de schimb ne-a adus peste numai alți doi ani la situația catastrofală de a coborî la mai puțin de o treime din rezultatul exprimat în dolari din 1988. A urmat o revenire sinuoasă, marcată la finalul deceniului de criza mondială și de creșterea economică negativă.

 

Evoluția PIB în perioada 1991-1999

Anul

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

PIB (mii mld. lei – ROL)

2,2

6

20

49,7

72,1

109

252

338

545

PIB (mld. USD)

28,9

19,6

26,3

30

35,4

35,3

35,2

38,1

35,6

 

Bazele pe care s-a încercat avansul producției în perioada 1992-1996 s-au dovedit a fi șubrede, iar în intervalul 1997-1999 ne-am confruntat cu mari probleme macroeconomice, statul român fiind la un pas de încetarea de plăți. Reluarea creșterii economice s-a produs de-abia din anul 2000 încoace, avansul fiind continuu până în 2008, anul în care PIB a atins cea mai mare valoare istorică în termeni reali.

 

Evoluția PIB în perioada 2000-2014

Anul2000200120022003200420052006200720082009
PIB (mld.lei – RON) 80,4 116,8 152 197,4 247,4 289 344,6 404,7 514,7 501,1
PIB(mld. Euro) 44,8 48,4 50,3 58,9 61,1 79,8 97,8 121,3 139,8 118,3
Anul20102011201220132014*
PIB (mld. lei – RON) 522,6 557,3 596,7 639,3 674,3
PIB (mld. Euro) 124,1 131,5 133,9 144,7 151,9

*valoare prognozată

 

Evoluția reală a Produsului Intern Brut. Deceniul pierdut.

 

Privită în termeni reali, scăderea economică de la începutul anilor ,90 apare mult atenuată. Reculul maxim, înregistrat în anul 1992, a fost de 25%. Problema este că am pierdut cam un deceniu de dezvoltare, așa încât am revenit la performanța din anul 1991 de-abia în anul 2000. De-abia de acolo, după mutarea accentului pe sectorul privat și reformarea sistemului de impozitare al firmelor, a început realmente creșterea economică.

 

Creșterea economică în perioada 1990-2013

Anul1990199119921993199419951996199719981999
Creșterea ec. -5,6 -12,9 -8,8 1,5 3,9 7,1 3,2 -4,9 -2,1 -0,4
% față de 1989 94,4 82,2 75 76,1 79,1 84,7 87,4 83,1 81,3 81,1
Anul2000200120022003200420052006200720082009
Creșterea ec. 2,4 5,7 5,1 5,2 8,5 4,2 7,9 6,9 8,5 -7,1
% față de 1989 83 87,7 92,2 97 105,2 109,7 118,3 126,5 137,2 127,5
Anul20102011201220132014
Creșterea ec. -0,8 1,1 0,6 3,5 2,6*
% față de 1989 126,5 127,9 128,6 133,1 136,6

Sursa: Anuarul statistic 2011, comunicatul INS privind PIB 2012 definitiv și recalcularea până în 2007 conform SEC 2010, *estimare

 

După un sfert de secol de la schimbarea de regim din 1989, România se află pe punctul de a relua creșterea economică de acolo unde ajunsese în 2008, odată cu recuperarea aproape integrală a declinului din anii 2009-2010. De data aceasta, toți indicatorii macroeconomici se prezintă în conformitate cu cerințele impuse prin Tratatul de la Maastricht, cu o inflație stabilizată și cu un curs de schimb excepțional de stabil. Întrebarea este dacă vom reuși să atingem și să menținem pe o durată medie (cinci ani) un ritm de creștere care să ne permită apropierea de media UE în materie de PIB/locuitor cu mai mult de două procente anual. Asta pentru a trece pragul recomandabil de 60% din această medie și a putea adera la moneda unică europeană dintr-o poziție acceptabilă.

 

Cum a evoluat puterea de cumpărare după liberalizarea prețurilor

 

După 24 de ani de la liberalizarea prețurilor, petrecută la 1 noiembrie 1990, puterea de cumpărare a românilor a crescut, potrivit datelor comunicate oficial de Institutul Național de Statistică, cu ceva mai mult de un sfert (mai exact 26,7%, valoarea disponibilă pentru luna septembrie 2014). La o creștere a prețurilor de 4.070 de ori față de luna de referință octombrie 1990 (ultima de dinaintea liberalizării prețurilor, când salariul mediu a fost de 3.414 lei), venitul salarial mediu net actual de 1.698 lei ar fi echivalent cu 4.172 lei „Ceaușescu”. Însă cu marea deosebire a unei abundențe de mărfuri care pot fi efectiv achiziționate cu acești bani.

Se observă că puterea de cumpărare a salariaților nu a revenit la nivelul din 1990 decât odată cu intrarea în Uniunea Europeană și cu afluxul de investiții străine generat cu acest prilej. Tentativa de creștere rapidă din 2008 s-a dovedit a fi nesustenabilă și revenirea spre pragul de 125% din valoarea de referință (cea din luna octombrie 1990) s-a produs de-abia în septembrie 2014. Cei care au câștigat în acea lună 1.340 lei au avut exact aceeași putere de cumpărare cu cea dată de un salariu mediu din 1990. De reținut, creșterea prețurilor s-a făcut diferențiat (de 2.850 ori la alimente, de 4.539 de ori la produse nealimentare și de 7.592 de ori la servicii). Ceea ce echivalează cu o modificare diferențiată a puterii de cumpărare, cam plus 80% la mâncare, 14% la nealimentare și, atenție, -32% la servicii.

 

Evoluția veniturilor – factor-cheie în declanșarea evenimentelor din 1989

 

Câteva evoluții merită menționate, pentru a înțelege mai bine ce a declanșat revolta populară și care era, de fapt, starea economiei. Cel mai important indicator, din această perspectivă, a fost salariul real (suma nominală încasată de un salariat ajustată cu creșterea prețurilor). Se poate observa cum punctul cel mai de jos al puterii de cumpărare a românilor în deceniul 1981-1990 a fost atins în 1988, exact atunci când se atingea și nivelul maxim al PIB-ului din perioada socialistă.

 

Dinamica salariului real (1980 = 100)

Anul198519861987198819891990
Salariul real 95,9 95,1 93,4 93,2 95,2 100,5

 

Altfel spus, efortul de achitare a datoriei externe și privațiunile induse de limitarea consumului intern pentru a livra cât mai multă marfă la export s-au suprapus cu reducerea nivelului de trai. Iar asta după ce „oamenii muncii” se obișnuiseră cu indexări salariale de ordinul a zeci de procente pe cincinal și cu stabilitatea prețurilor după anul 1965. Majorarea salariilor din anul 1990 nu a făcut altceva decât să readucă puterea de cumpărare la nivelul anului 1980, după un deceniu de politică de austeritate impusă pentru plata forțată a datoriei externe contractate masiv în urma acordului cu FMI din iunie 1981. De remarcat numărul de salariați care au contribuit la această plată, cu circa 70% mai mulți decât în prezent.

 

Numărul și ponderea salariaților în totalul populației ocupate

Anul19801985198819891990
Salariați (mii) 7.378,5 7.689,3 7.876,8 8.023,8 7.902,4
Muncitori 5.891,5 6.104,1 6.264,6 6.408,2 6.167,7
Ponderea salariaților în populația ocupată 71,3 72,6 72,9 73,3 71,3
Salariați la mia de locuitori 331 338 341 346 341

 

Surprinzător, dacă privim lucrurile prin prisma cifrelor actuale, care se învârt în jurul a 4,7 milioane salariați și circa 5,5 milioane de contracte de muncă înregistrate, în 1989 se depășise pragul de opt milioane de salariați, dintre care 80% erau muncitori. Pe parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, un român din trei era salariat.

În prezent, un român din patru figurează ca salariat în țară, ceea ce înseamnă că al patrulea a plecat să lucreze în străinătate, din lipsa locurilor de muncă și/sau a unei plăți care să permită un trai decent pentru familia celui angajat. Rezultatul a fost pierderea unei importante surse la bugetul de stat, care explică veniturile situate undeva la trei sferturi din media europeană. În contrapartidă, prin sumele trimise în țară, „căpșunarii” au devenit cel mai important investitor „străin” din România, au finanțat deficitul de cont curent și au susținut indirect cursul de schimb al leului în raport cu principalele valute străine. Cât îi privește pe cei rămași în țară, structura veniturilor din 2013 este remarcabil de apropiată de cea din 1990 (vezi tabelul).

 

Structura veniturilor totale ale populației

Anul198019851988198919902013
Venituri din muncă 75,3 77 76,1 75,5 74,6 75,4
   - din salarii 55,9 55,4 55 55,9 51,2 51,2
   - din agricultură 16,9 19 18,7 17,3 20,7 19,8
   - alte venituri 2,5 2,6 2,4 2,3 2,7 2,6
Venituri sociale 21,7 20,5 21,5 22,1 22 22,8
Alte venituri 3 2,5 2,4 2,4 3,4 3,4

 

Datele prezentate de INS arată că ponderea veniturilor salariale în totalul veniturilor s-a menținut la peste 55% în tot intervalul 1980-1989, în timp ce veniturile sociale au fost mai reduse ca pondere în perioada socialistă decât în prezent. Sunt elemente care ar trebui luate în calcul și la calibrarea politicilor de sprijin social derulate curent, în sensul că cea mai bună protecție socială este asigurată de crearea de locuri de muncă, nu de indexarea beneficiilor oferite de la buget. Foarte interesant, autoconsumul din surse agricole proprii s-a menținut aproape de 20%, ceea ce arată eșecul de trecere a acestui sector productiv spre economia de piață dezvoltată.

 

Anul19801985198819891990Oct. 2014
Salariul mediu net 2.238 2.827 2.946 3.063 3.384 1.705
Pensia medie lunară 970 1.267 1.337 1.420 1.575 846
Raport pensie/salariu 43,30% 44,80% 45,40% 46,30% 46,50% 49,60%

 

În fine, trebuie amintit raportul dintre pensie și salariu. La circa 2,2 milioane pensionari față de 8 milioane de salariați, acest raport a plecat de la cunoscutul 43,3% (dar aplicat la salariul net, nu la cel brut) și a urcat lent spre 46,3% în 1989. Acum, la un număr aproximativ egal de salariați și pensionari (cam 5,4 milioane în ambele cazuri, dintre care câteva zeci de mii se încadrează în ambele categorii), raportul dintre pensia medie și salariul mediu se apropie de 50%. Iar asta în condițiile în care, atunci, cam 70% dintre pensionari îndeplineau și condițiile legale de vârstă și pe cele de vechime, iar acum mai puțin de 40% dintre pensionari se încadrează în această categorie. În fine, situația veniturilor reale începuse să se redreseze în 1989. Ce ar fi urmat în 1990 și în ce proiecte, salarii sau prestații sociale s-ar fi dus sumele de ordinul a două-trei miliarde dolari (dolarii de atunci valorau cam dublu în termeni de putere de cumpărare față de cei din prezent) care nu mai trebuiau folosite anual la plata datoriei externe, nu vom mai avea ocazia să aflăm.

 

Productivitatea muncii raportată la salarii

 

Potrivit documentelor de partid referitoare la „Obiectivul fundamental și sarcinile de bază ale dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986-1990”, productivitatea muncii în industria republicană (calculată pe baza producției-marfă) ar fi trebuit să crească într-un ritm mediu de 10% anual pe parcursul celor cinci ani. Ceea ce ar fi însemnat un avans de 61% în anul 1990 față de 1986 sau o dublare față de anul 1980.

În mod evident, nu am mai ajuns să vedem rezultatele concrete și evaluarea finală a îndeplinirii acestor obiective, deoarece au intervenit, între timp, evenimentele din decembrie 1989. Este de presupus, însă, că productivitatea muncii a crescut într-un ritm apropiat de cel prevăzut (nici nu se putea altfel, planul era plan și trebuia respectat cu orice preț, iar raportările din industrie erau mult mai greu de umflat decât cele din agricultură). Cu toate acestea, datele publicate de INS în anul 1991 relevau o creștere a puterii de cumpărare a „oamenilor muncii” practic nulă între 1985 și 1989. Cu scădere până în 1988 spre un nivel minim de 93,2% din cea deja consemnată în anul 1980 și revenirea pe final de cincinal undeva la cinci procente sub reperul începutului de deceniu (95,1% în 1985 și 95,2% în 1989).

În termeni nominali, salariul mediu net urcase de la 2.827 de lei în 1985 la 3.063 de lei în 1989, dar creșterea ceva mai mare de opt procente era înghițită de majorările de prețuri, concentrate în domeniul facturilor la energie achitate de populație și al costurilor cu combustibilii și transporturile. Dar ceea ce deranja cel mai mult era scumpirea alimentelor, deja greu de găsit și distribuite pe cartelă.

 

Indicii prețurilor de consum al populației (1980 = 100)

Anul198519891990
Total general 126,9 135,4 141,1
Mărfuri alimentare 145,6 163,6 166,6
Mărfuri nealimentare 112,5 115,5 125,9
Servicii 131,8 137,1 139,1
Din total
- combustibili, iluminat 179,6 232,5 167
- îmbrăcăminte, încălțăminte 109,2 113,8 122,9
- chirie 107,8 112,8 115

Sursa: INS, Breviarul statistic al României 1991

 

În pofida retoricii comuniste, evoluția spre economia de piață începuse, iar productivitatea muncii era subminată de necesitatea de a avea o rată a șomajului teoretic nulă, deoarece oricine avea dreptul la un loc de muncă. Este și una dintre explicațiile principale ale neconcretizării productivității mai ridicate în salarii pe măsură, deoarece numărul de personal era, în continuare, prea ridicat față de producția fizică obținută.

Or, în aceleași documente de plan se prevedea ca 85% din sporul venitului național să se producă la nivel intensiv, prin creșterea productivității muncii sociale și nu prin dezvoltarea sau deschiderea de noi capacități de producție. Din cele 85%, o parte de 55% ar fi trebuit atinsă de „introducerea și generalizarea progresului tehnic, îndeosebi prin aplicarea tehnologiilor noi de fabricație, mecanizarea producției, dotarea cu mașini și instalații de înalt randament” ș.a.m.d. În teorie, 70% din producția industrială trebuia realizată în sisteme mecanizate și automatizate în 1987, iar 90% până în anul 1990.

După aceea, era menționată o celebră prevedere, rămasă doar pe hârtie din motive obiective: „ponderea produselor industriale care se realizează la nivel mondial ridicat (ce o fi însemnat asta, nu e clar – n.r.) să ajungă în 1990 la aproape 95%, iar la 2-5% din producție să se atingă performanțe superioare acelui nivel”.

 

Privatizarea și investițiile străine directe ne-au readus la poziția competitivă din anii '70

 

Pretenția absurdă din ultimul cincinal socialist de a realiza în țară toate produsele la niveluri competitive pe plan internațional a dus la disfuncții majore în economie. În lipsa unor investiții făcute în echipamente și utilaje de import, precum și a unor licențe performante din Occident, mărfurile românești nu mai puteau fi plasate decât pe o piață restricționată de plan. Reamintim că majoritatea realizărilor industriei românești din anii 1970 aveau la bază deschiderea către colaborarea cu firme vestice, urmare a unei poziții politice aparte în cadrul lagărului socialist. Așa au apărut, de pildă, autoturismul Dacia (licență Renault) sau frigiderele Arctic (licență Thomson). Ar mai fi excavatoarele realizate la Brăila sub licență Liebherr, locomotivele „suedeze” de la Craiova, materialele foto cu tehnologie japoneză Fuji de la Târgu-Mureș, iar exemplele ar putea continua.

Epuizarea resursei de noutate a acestor produse, realizate mai eficient la noi prin prețurile mai reduse cu forța de muncă și energia, ne-a restrâns progresiv capacitatea de export și a redirecționat-o spre produse sensibile, energofage sau care au creat lipsuri pe piața internă (vezi exporturile masive de alimente din ultima perioadă a regimului Ceaușescu, în timp ce populația avea acces pe cartelă la produse de bază).

Privatizarea făcută de o manieră discutabilă a adus în România atât firme consacrate pe plan mondial în domeniile lor de activitate, cât și o serie de profitori de circumstanță care au exploatat slăbiciunile sistemului juridic și aplecarea spre corupție a unei clase politice încă departe de pretențiile unei societăți cu democrație avansată. Una peste alta, investițiile străine directe au ajuns să genereze aproximativ 60% din cifra de afaceri a firmelor românești, dar numai 40% din valoarea adăugată brută, potrivit datelor prelucrate de BNR în baza informațiilor publice ale INS. Ele sunt majoritare în sectorul industrial (mai puțin în producția de energie electrică, gaze și apă, unde dețin doar o treime din cifra de afaceri).

 

Ponderea firmelor înființate cu ISD în cifra de afaceri

DomeniuCifra de afaceri (miliarde euro)
 Total firmeISD%
Anul2011201120122011
Total 237,4 142,8 136,7 60,1
Industrie 86,4 54,8 57,5 63,4
   - Industria extractivă 6,5 4,3 4,7 66
   - Industria prelucrătoare 62,7 42,5 44,6 63,7
   - Energie electrică, gaze, apă 17,2 7,9 8,1 33,5
Activități profesionale și   servicii suport 10,9 3,1 3,3 25,9
Comerț 94,2 40,8 41,2 43,3
Construcții și tranzacții   imobiliare 20,5 2,9 3,2 12,1
Hoteluri și restaurante 2,5 0,5 0,6 17,1
Tehnologia informației și   comunicații 8,2 6,2 7,1 66
Transporturi 11,6 2,4 2,4 18,9

Sursa: BNR

 

Cea de a doua poziție dominantă a capitalului străin se regăsește în tehnologia informației și comunicații (66% din cifra de afaceri și aproape 73% din valoarea adăugată brută). Dezvoltarea rapidă a acestui sector este lăudabilă, inclusiv prin păstrarea în țară a unui număr mai mare dintre lucrători, dar ar fi de discutat asupra beneficiilor finale și pe termen lung. Oarecum paradoxal pentru cetățenii din zonele urbane puternic populate, în comerț investițiile străine încă nu ajunseseră în 2012 la o pondere majoritară a cifrei de afaceri (doar 43,3%). Valoarea adăugată brută adusă de firme ISD din domeniu este mai redusă ca pondere în total (doar 34,8%). Ceea ce nu indică un lucru rău, ci o presiune mai mare în sensul reducerii prețurilor, printr-un adaos comercial sub media la nivel național.

 

Ponderea firmelor înființate cu ISD în valoarea adăugată brută (date definitive aferente anului 2011)

DomeniuValoarea adăugată brută (miliarde   euro)
 Total firmeISD%
Total 50,3 19,6 39
Industrie 21,2 10,8 51,2
   - Industria extractivă 3,5 2,3 66
   - Industria prelucrătoare 13,7 7,7 56,5
   - Energie electrică, gaze, apă 4 0,8 20,5
Activități profesionale și   servicii suport 4,2 1,2 28,7
Comerț 8,9 3,1 34,8
Construcții și tranzacții   imobiliare 5,8 0,8 14,3
Hoteluri și restaurante 0,8 0,2 20,3
Tehnologia informației și   comunicații 3,5 2,6 72,6
Transporturi 4,3 0,5 12

Sursa: BNR

 

De aici apare în bună parte și nivelul mai redus al ponderii firmelor ISD în VAB decât cea înregistrată pentru cifra de afaceri (comerțul are cea mai mare pondere în cifra de afaceri, cu circa 50% peste industria prelucrătoare, următoarea clasată). Totuși, același fenomen prezent în industrie (63,7% pondere în cifra de afaceri comparativ cu 56,5% la valoarea adăugată brută) are aspecte ce pot fi mai larg interpretate, în sensul practicării unor prețuri de transfer care nu ne avantajează. Prețurile la care sunt integrate componentele și subansamblele integrate în produsele finite depind de maximizarea profitului atât pentru firma care vinde produsul final (română sau străină), cât și pentru furnizorii adiacenți care operează în România. O apropiere între ponderile menționate ar permite beneficii mai însemnate păstrate la nivel local și un nivel de trai mai ridicat.

Practic, am revenit la o poziție, relativ la alte țări din regiune, apropiată de cea din anii 1970-1980, în condiții de schimbare a structurii de proprietate și de absență a planificării centralizate. Cu deosebire, industria românească utilizează eficient pentru vânzări și profitabil pentru acționari descoperirile tehnice recente și avansul tehnologic, mai ales în condițiile actuale de specializare intraindustrială (pe anumite segmente de piață bine definite).

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Dan Pălăngean

Dan Pălăngean

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori