Legea „dării în plată”, revenită la Președintele României pentru promulgare, este un caz tipic de intervenție neinspirată a statului în economia de piață. Iar faptul că după o lungă dezbatere a acestei legi – ce antrenează de aproape un an, în aprinse dispute, parlamentari, reprezentanți ai Guvernului și ai puterii judecătorești, specialiști bancari, juriști, economiști, sociologi, psihologi, jurnaliști – avem încă în față un tablou cu multe semne de întrebare este cred, în primul rând, consecința unor nepotriviri între cadrul juridic al dării în plată și texte ale altor acte normative din legislația românească, îndeosebi din Codul Civil. Și, mai cu seamă, între unele articole din legea „dării în plată” și norme proprii legităților economice.

Se poate constata că s-au adunat prea multe întrebări și prea puține răspunsuri cu adevărat lămuritoare. Cât de mult poate întinde coarda statul când intervine în economia de piață?

De fapt, sunt mai multe corzi pe care statul este deseori tentat să le întindă. Una fiind coarda superficialității, a grabei, a lipsei de interes față de performanța legislativă. O coardă întinsă atât de mult, încât ajungem să aplicăm legi care, după folosirea cheilor de descifrare (a criteriilor de interpretare deci: literară – citirea atentă a textului; logică – efortul de a înțelege ce ascunde un text încâlcit; și istorică – acceptarea unei interpretări date în alte împrejurări) rămân în continuare confuze și încurcă lucrurile. O mostră ne-a fost oferită chiar în aceste zile, fiind legată de disputa privind timpul în care legea „dării în plată”, după ce a fost adoptată de Parlament, trecând și de Camera decizională, putea (de fapt, poate) să fie atacată la Curtea Constituțională.

Textul din legea-legilor este fără echivoc: „Curtea Constituțională (…) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la 1) sesizarea Președintelui României; 2) a unuia dintre președinții celor două Camere; 3) a Guvernului; 4) a Înaltei Curți de Casație și Justiție; 5) a Avocatului Poporului; 6) a unui număr de 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori”. Constituția însă pune punct aici. Nu dă nici un detaliu cu privire la timpul pe care cei nominalizați în art. 146, litera a, îl au la dispoziție pentru a se adresa Curții Constituționale.

O face însă o lege specială – Legea 47/1992, în articolele 15, 16, 17 și 18 – dar o face în stilul multora dintre legile noastre, fiecare urmând să înțeleagă ce vrea. Cheia problemei ar trebui s-o aflăm în articolul 15.

Aliniatul 1, al respectivului articol, nu face însă altceva decât să repete textul din Constituție, cu privire la cine are dreptul să sesizeze Curtea Constituțională. Așa că voi reda aici textul aliniatului 2: „… cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului”. Urmat de cel al aliniatului următor: „data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere; depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen”. În continuare, până la art. 18 inclusiv, sunt lămurite aspecte procedurale, fără nicio altă referire la timpul în care poate fi sesizată Curtea Constituțională.

Textele citate n-au claritate și n-au coerență. Sunt încâlcite. În consecință, o lege din 1992, care se aplică așadar de 23 de ani, încă produce erori de interpretare. Din litera textului, nu transpare nicio legătură între „cele 5 zile înainte ca legea să fie trimisă spre promulgare” și „data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor”. Și totuși, legătura este esențială. Ea poate fi dedusă logic, dar numai într-o interpretare forțată. Iar textul, ca să fie clar și coerent, ar fi trebuit să aibă următoarea formulare: „Legea va fi comunicată Guvernului (etc.) cu 5 zile înainte de promulgare, dar nu mai devreme de a fi fost depusă la secretarii generali ai Camerelor”. Cum legea tace în această privință, în practică a fost preluat termenul de 5 zile acordat pentru comunicarea legii către Guvern, Înalta Curte etc. Să vedem ce a ieșit.

  1. Duminică, 13 aprilie, se împlineau 5 zile de la adoptarea legii de către Camera Deputaților. „Astăzi e ultima zi în care legea dării în plată mai poate fi atacată de Guvern la Curtea Constituțională, înainte de promulgare”. Presa a preluat știrea. Un subiect ieșea de pe agenda publică.
  2. Luni, 18 aprilie, seara. La secretariatul general al Camerei Deputaților a fost depus „Raportul pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii dării în plată”. Stupoare! Păi, nu a trecut termenul? Un detaliu esențial al tabloului fusese elucidat. NU în lege, ci în procesul de interpretare. Termenul curge începând din seara zilei de luni, 18 aprilie. Până când? „Până se vor împlini alte cinci zile” – a fost consensul.

De unde a fost scos termenul de 5 zile? Dintr-o interpretare eronată a unui text de lege confuz. Și totuși...

...Dacă interpretarea literară nu e de ajutor aici, și nici cea logică, rămâne interpretarea istorică. Interpretarea cea mai importantă, fiind exprimată nu ca o simplă opinie, într-o dezbatere de idei, ci în sala de judecată. Este punctul de vedere al Curții Constituționale. L-am găsit într-o hotărâre de acum câțiva ani (Decizia nr. 161/2010) în care sunt făcute câteva clarificări extrem de importante cu privire la timpul în care pot fi făcute sesizările. Plecând de la o opinie exprimată în contradictoriu, și anume că sesizarea Guvernului (privind cauza judecată) nu ar fi fost depusă în termen. Reținem din cuprinsul deciziei: „Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă”. În speță, se judeca o cauză de constituționalitate a legii, sesizarea înaintată de Guvern fiind prezumată a fi tardivă. Or, Curtea a relevat două argumente demne de a fi reținute: 1) „legea criticată nu a fost promulgată”; 2) „în exercitarea controlului de constituționalitate, esențial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituțională”.

Concluzia Curții? Poate fi citită în pagina a 9-a a Deciziei: „Termenele cuprinse la art.15(2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecție pentru titularii dreptului de sesizare a instanței constituționale, astfel încât nu există nicio sancțiune dacă aceștia sesizează instanța constituțională după expirarea acestora; în acest caz, așadar, esențialul este ca legea să nu fi fost promulgată la momentul sesizării Curții Constituționale”.


Articol apărut inițial pe adevarul.ro

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Adrian Vasilescu

Adrian Vasilescu

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori