Emisiune TV, acum vreo cinci săptămâni. „O dezvăluire șocantă!” – zice moderatoarea. „Reporterii noștri au descoperit că partea cea mai mare din rezerva de aur a BNR se află în străinătate!”…

Sună telefonul meu. Producătoarea emisiunii mă întreabă dacă accept să intru în direct. Accept. Și spun că știrea e adevărată, numai că am dat-o eu… acum 14 ani, în 2002.

În zilele următoare, știrea e repetată pe bloguri, fără ca nimeni să mă mai întrebe dacă e adevărată ori nu. Pe acest fond intervin și „criticii de serviciu” ai BNR. Se ascut condeie, sunt făcute „dezvăluiri”, sunt descifrate „secrete”. Cum am citit recent: „Un văl se ridică de pe ochii oamenilor”.

Ce i se spune publicului – intenționat sau din neștiință – despre rezerva de aur a BNR? Redau câteva detalii semnificative ale unui tablou ce crește zilnic.

5 iulie 2016: „Cum nu știm cum și în ce condiții se ocupă BNR de rezerva parcată la Londra, nu putem spune cât pierde la tranzacție ori cât poate fi ciunga (…). Într-o lume răutăcioasă nu ai vrea să te prindă Brexit-ul cu complicații legale, de jurisdicție ori de instrument”.

13 iulie 2016. Sunt invocate voci de la BNR: „Ba ar fi aur în străinătate, ba nu ar fi”.

28 iulie 2016. Două exemple în care citești ceva și înțelegi altceva: „Comunicarea deținerilor de aur în străinătate, lipsită de transparență în rapoartele recente de activitate”. Și mai departe: „Aurul a fost trimis în străinătate în mai multe perioade, dar mutarea din 2010 a fost realizată sub pretextul auditării deținerii”…

Și, acum, să vedem cât adevăr și câtă imaginație răzbat din rafalele îndreptate zilnic către Banca Națională. Voi pleca, firește, de la textul de lege.

Legea 312, din 2004, art. 30: „Banca Națională a României, respectând regulile generale privind lichiditatea și riscul specific activelor externe, stabilește și menține rezerve internaționale, în astfel de condiții încât să poată determina periodic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente: a) Aur deținut în tezaur sau deținut în străinătate; b) Active externe, sub formă de bancnote și monede sau disponibil în conturi” etc., etc…

Legea, așadar, consfințește prerogativa BNR de a decide unde ține aurul, în țară ori în străinătate. Și totuși, în condițiile în care în România aurul nu este numai un metal foarte scump, ci și un metal „fierbinte”… orice mișcare a aurului înfierbântând imediat și opinia publică, BNR – între anii 1999 și 2002, perioada de după 1989 în care au avut loc transferuri de aur – a trimis și scrisori președintelui României, președinților celor două camere ale parlamentului, prim-ministrului, ministerului de Interne, altor organisme ale statului, în care au fost făcute informări pe larg privind transferurile temporare de aur la Banca Angliei. Dacă, după 2002, BNR nu a mai trimis astfel de scrisori, motivul este că nu a mai transferat în străinătate nici un gram de aur.

Transferul aurului nu a fost făcut în secret. Așadar, afirmația că deținerile de aur în străinătate ar fi lipsite de transparență în rapoartele recente de activitate patinează grav pe lângă adevăr. Scot, la întâmplare, unul dintre rapoartele anuale, pe cel din 2005. Îl deschid la pagina 85 și citesc: „La data de 31 decembrie 2005, cantitatea de 43,59 tone de aur era depozitată în țară, în timp ce 61,25 tone se aflau în străinătate, la Banca Angliei, una dintre cele mai sigure instituții financiare din lume”. Unde bate stimabilul cu rapoartele recente – să spunem cele din 2011 până la zi? Evident, crede că a găsit proba afirmației potrivit căreia aurul a fost trimis în străinătate în mai multe perioade, dar mutarea din 2010 a fost realizată sub pretextul auditării deținerii.

Pretextul auditării nu avea de ce să fie invocat de BNR, fiindcă nu a transferat aur în 2010 și în nici un alt an de după 2002. Povestea are însă tâlcul ei. Rezerva de aur – atât cea din țară, cât și cea din străinătate – este reevaluată anual, în raport cu mișcarea prețului aurului. Și dacă, în 2010 față de 2009, aurul s-a scumpit de la 104,184 lei gramul la 145,350 lei, prin înmulțirea prețului cu 61,2 tone aur a rezultat o creștere importantă a valorii aurului de la Londra – de la 6,3 miliarde lei la 8,9 miliarde lei. De aici probabil și concluzia (greșită!) că BNR ar fi făcut noi transferuri de aur. Cu o astfel de logică, dacă aurul s-a ieftinit în 2015 și rezerva BNR a pierdut, prin reevaluare, 43 de milioane de euro față de 2014, cine știe ce s-ar mai putea spune…

Și acum – despre ce am scris în 2002. Senatorul Corneliu Vadim Tudor primise informații – „din surse sigure”, cum a subliniat de la tribuna Senatului – că BNR ar fi vândut aur în străinătate. I-am răspuns și public, și printr-o scrisoare, insistând pe sursa confuziei. Banca Națională vânduse, într-adevăr, metal prețios. Dar nu aur, ci argint. De fapt, nu fusese o simplă vânzare, ci au avut loc acte succesive de vânzare - cumpărare. Practic, întreaga cantitate de argint din tezaurul Băncii Naționale, cântărind 614,2 tone, a fost schimbată pe aur.

Conversia argint-aur a parcurs cinci etape, între anii 1994 și 2000, pe piața elvețiană și pe piața Londrei. A fost o afacere avantajoasă pentru România, schimburile fiind făcute în momente în care pe piețele internaționale cererea de argint era în creștere. În rezerva internațională a României, administrată de BNR, au intrat 8,9 tone de aur, în contrapartidă la cele 614 tone de argint. Iar operațiunea a avut o motivație solidă. Potrivit standardelor noi, spre deosebire de aur, argintul nu mai intra în calculul rezervelor internaționale.

Cât privește aurul, am răspuns că o parte a stocului fusese deja transferată în străinătate. Era anul 2002, când operațiunile de transfer se încheiaseră. Și am adăugat că sunt asigurate condiții de garanție totală, aurul putând fi repatriat în orice moment. Aluzia la riscul pe care l-ar genera Brexit-ul, din 2016, e la fel de ridicolă cum ar fi fost în 2002 orice suspiciune legată de piața Londrei. Să nu uităm că în anii celui de Al Doilea Război Mondial, când SUA și Marea Britanie ne erau dușmani și avioanele lor ne bombardau zilnic, Banca Națională a României avea în depozite 10,3 tone de aur la Banca Angliei, 11,6 tone la Fed și 25,4 tone în Elveția. După război, le-am primit înapoi până la ultimul gram. Ceea ce nu s-a întâmplat cu aurul de la Moscova.

 

Articol publicat și pe republica.ro

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Adrian Vasilescu

Adrian Vasilescu

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori