Motto: „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!” (Pierre de Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla)

Beaumarchais trecuse în eternitate de mai bine de un deceniu şi jumătate când, în 1816, inspirându-se din comedia sa „Bărbierul din Sevilla”, Cesari Sterbini a scris libretul operei cu acelaşi titlu, iar Rossini a compus muzica. De atunci, din februarie 1816, când a avut loc premiera la Roma, şi până în zilele noastre, „Aria calomniei” s-a cântat şi încă se cântă pe mai toate marile scene muzicale din lume.

În zilele noastre însă, pe scenele vieţii, se extinde totodată şi aria… cercului calomniei. Cu nimic deosebită de ceea ce exprimam, în „Bărbierul din Sevilla”, cuvintele lui Don Basilio despre calomnie: „Şi se-ntinde ca un val/Ca urgia ce produce/Un dezastru infernal”.

A spune, în spaţiul public, poveşti inventate… li se întâmplă tot mai frecvent unor comunicatori înrobiţi spiritului „epocii post-adevăr”, cum numesc sociologii acest segment de timp în care o parte semnificativă din mass-media a uitat de probarea adevărului; iar verificarea informaţiilor din mai multe surse e floare rară.

Acum e moda dezvăluirilor calomnioase. Un obicei relativ nou, ca anvergură, născut în anii crizei, care şi-a întins ramificaţii în presa de pretutindeni. Aşa că nu rareori judecăţile de valoare nu se mai fac cu faţa la realitate, ci din perspectiva doar a ceea ce unii jurnalişti reuşesc să înţeleagă din conceptul „politically correct”, pus în circulaţie în întreaga lume. Şi tot în lumea întreagă sunt tot mai multe cazuri, devenite notorii, de mari jurnalişti care demisionează fiindcă nu mai vor să facă jocul patronatelor unor trusturi de presă interesate de senzaţional fie şi cu preţul sacrificării adevărului. În numele... dreptului suveran la liberă exprimare.

Dacă, într-adevăr, e corect să fie condamnat rasismul, să fie ocrotite minorităţile ori să ne debarasăm de mentalitatea că „bătaia copiilor ar fi ruptă din rai”, nu mai poate fi corect să gândeşti că a condamna calomnia înseamnă să încalci dreptul la liberă exprimare. Or, tocmai aşa (că pedepsirea calomniei ar oprima dreptul la liberă exprimare) a gândit Parlamentul României când – sfidând Constituţia şi două decizii ale Curţii Constituţionale – în momentul unu a abrogat, în vechiul Cod Penal, sancţionarea penală a calomniei; iar în momentul doi a făcut ca această pedeapsă să nu mai apară în noul Cod Penal. S-au pierdut astfel în neant două decizii ale Curţii Constituţionale, potrivit cărora a nu mai fi sancţionată penal calomnia e ceva împotriva Constituţiei.

Numeroşi jurişti au remarcat că, pe acest fond, s-au intensificat bălăcăreala publică între politicieni şi falsele dezvăluiri în mass-media. Astăzi, în România, de lezarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei persoanei nimeni nu se mai poate apăra decât în lungi, complicate şi sâcâietoare procese civile, de care cei mai mulţi se lipsesc. Legea penală nu mai intervine nici măcar cu o amendă. 

Aşa se şi explică, cred, de un an şi jumătate încoace, şirul parcă nesfârşit de atacuri publice împotriva guvernatorului BNR în care domină terfelirea adevărului. Învinuirile se ţin lanţ: ba că ar fi făcut să dispară mai multe tone de aur, când un minus de un singur gram din rezerva de aur ar aduce la banca centrală toate controalele lumii; ba că ar fi obţinut, prin trafic de influenţă, o lege care îi acordă imunitate totală, când de fapt nu are imunitate. Astfel de acuzaţii, extrem de grave, legate de guvernatorul BNR şi de Banca Naţională, atât absurde, cât şi false, merită să fie cunoscute în adevărata lor lumină.

De prin ianuarie 2015, uneori cu pauze de câteva zile sau de câteva săptămâni, alteori zilnic ori de mai multe ori pe zi, se derulează o obsedantă ofensivă mediatică având ca țintă Banca Națională. S-a format, în spațiul public, un front puternic, focul întețindu-se începând din vara anului trecut. Am citit și am ascultat, desigur, în acest concert, și analize riguroase privind conceperea și realizarea politicilor monetare, valutare, de reglementare și de supraveghere, folositoare Băncii Naționale. Abundente sunt însă erorile de judecată. Tocmai acest punct de vedere, subiectiv desigur, cu privire la abundența unor erori de interpretare ori de redare a faptelor, m-a determinat să analizez, în acest context, logica unor comunicatori care au îmbrăcat mantia de judecători ai Băncii Naționale.

Nu mă voi referi, fireşte, la acele foarte multe adnotări care ar putea să facă obiectul unor dispute de specialitate. Chiar al unor polemici nesfârşite. De genul: „Politica valutară a băncii centrale a ales să câştige bătălia pe termen scurt cu cursul, dar a uitat că are de purtat şi o bătălie mondială pe termen lung”; sau – „era mai bine dacă BNR ar fi lăsat cursul să fluctueze liber în 2008”. Mă preocupă, acum, să surprind cum a prins şi prinde contur, în dezbateri publice, tentaţia de a învinui Banca Naţională de toate relele. Am selectat câteva acuzaţii repetate obsedant, invocând fie confuzii în gestiune și în decizii, fie chiar fără-de-legi. Fără argumente. Și fără probe. Dar ca să mă reped şi să spun că nu sunt adevărate ar fi prea puţin. Voi face altceva. Voi prezenta faptele, aşa cum s-au derulat, pentru că timpul este întotdeauna un martor de neocolit; și așa cum ni se înfățișează în mod evident astăzi. Invitându-i pe cititori să le judece în baza probelor.

Seară de septembrie, anul trecut. O arhicunoscută realizatoare TV, cu audienţă mare, a pus în balanţă două ipoteze şocante: „ori domnul Isărescu a pierdut 40 la sută din rezerva de aur a României, ori (rezerva – n.n.) este total lipsită de valoare și vom întreba de ce”. Telespectatorilor li s-a sugerat să-şi imagineze un cântar cu două talere, pe primul aflându-se posibilitatea ca „Isărescu să fi pierdut 40 la sută din rezerva de aur”.

Stocul metalic al Băncii Naționale are o istorie dramatică. Crescând și scăzând de-a lungul timpului în condiții și determinări concrete. Externe și interne. Astăzi, ocupăm locul 35 în lume, între cele peste190 de țări care fac raportări organismelor internaționale privind rezervele lor de aur.

Ei bine, în legătură cu rezervele internaționale nu există nici măcar un cât de mic loc pentru ascunzişuri şi manipulări. Evidențele și calculele sunt de o extremă exactitate. Și citibile pe întreaga planetă financiară, în orice moment. Pentru publicul interesat – inclusiv pentru cei ce pun întrebări fără să caute răspunsuri sau își răspund cu propriile supoziții – există site-ul BNR.   

Am luat cu de-amănuntul arhivele BNR, împreună cu experți în metale prețioase, pentru a aduna tot ce este relevant în legătură cu stocul de rezervă. Am consultat toate registrele privind mișcările de aur. Am examinat documente, am analizat registru cu registru, operațiune cu operațiune, an de an, din 1968 și până la zi. Unde a fost cazul, și a fost, ne-am întors în timp până în anii interbelici. Pot, deci, să afirm că toate evidențele, întreaga gestiune sunt într-o ordine desăvârșită. Şi atunci, pe ce se baza moderatoarea TV când le spunea telespectatorilor, într-o emisiune ce se derula la o oră de vârf, că la BNR în gestiunea aurului ar fi vraişte. Am notat cuvânt cu cuvânt, nu din amintiri, ci din transcrierea emisiunii: „Veţi vedea că se adâncesc, apropo de bani, nu doar suspiciunile, ci dovezile care arată că este absolut necesară o comisie de anchetă la nivel parlamentar, care să stabilească ce să se întâmplă la BNR. Un document absolut greu, cu mare greutate, arăta că sunt date necunoscute, dar mai ales în contradicţie în privinţa aurului României depozitat la Londra. BNR susţine că acolo s-ar afla 60% din rezervele noastre de aur, documentul pe care îl veţi vedea în această seară demonstrează că aici este ceva absolut ciudat.”…

Moderatoarea are în mână hârtia pe care o numeşte „un document greu”. O arată. Apoi continuă: „Valoarea celor 104 tone de la Londra (acolo sunt numai 61,25 de tone – n.a) ar fi 3,62 miliarde de euro. Aici vine documentul fabulos din această seară, documentul apare pe site-ul Fondului Monetar Internaţional, data este aprilie 2016: „în cazul aurului românesc, suma în dolari este 4,2 miliarde de dolari.” Dacă transferam în euro, rezulta fix 3,6 miliarde de euro, adică exact suma aurului de la Londra. Păi, atunci, 40% din aurul României n-are nicio valoare? Şi continuă, tot aşa, amestecând cifrele, fără să realizeze că vorbeşte în faţa unei societăţi care, secole la rând, a cultivat mitul aurului. Şi care nu a uitat informaţiile aiuristice din 1999-2002, referitoare ba la vânzări de aur, ba la dispariții de aur, cărora li s-au adăugat cele din 2016.

După ’89, Banca Națională nu a vândut nici un gram de aur. Și nici nu a dispărut vreun gram de aur. România a intrat în ’90 cu numai 67 de tone de aur, aşa că Banca Națională, hotărâtă să-și asigure un stoc optim, a cumpărat multă vreme aur. Astăzi, în rezerva BNR sunt 103,7 tone. Aşadar, cele peste 100 de tone de aur, în jurul cărora s-a făcut atâta vâlvă în 2002, pentru că… ar fi dispărut, nu reprezentau aurul furat, ci aurul adunat de Banca Națională. 

Legea consfințește prerogativa BNR de a decide unde ține aurul, în țară ori în străinătate. Și totuși, în condițiile în care în România aurul nu este numai un metal foarte scump, ci și un metal „fierbinte”, orice mișcare a metalului preţios înfierbântă imediat și opinia publică. Așa că, între anii 1999 și 2002, perioada de după 1989 în care au avut loc transferuri de aur, Banca Națională a trimis scrisori președintelui României, președinților celor două camere ale Parlamentului, prim-ministrului, ministerului de Interne, altor organisme ale statului, în care au fost făcute informări pe larg privind transferurile temporare de aur la Banca Angliei. Dacă, după 2002, BNR nu a mai trimis astfel de scrisori, motivul este că nu a mai transferat în străinătate nici un gram de aur.

Scot, la întâmplare, unul dintre rapoartele anuale ale BNR. Pe cel din 2005. Îl deschid la pagina 85 și citesc: „La data de 31 decembrie 2005, cantitatea de 43,59 tone de aur era depozitată în țară, în timp ce 61,25 tone se aflau în străinătate, la Banca Angliei, una dintre cele mai sigure instituții financiare din lume”. Până astăzi, cantitatea de aur de la Londra a rămas neschimbată: 61,25 tone. A scăzut însă cantitatea de aur păstrată în ţară, de la 43,59 tone la 42,45 tone. Diferenţa reprezentând despăgubirile acordate celor ce li s-a confiscat abuziv aurul după 1945. De reţinut că toate aceste despăgubiri au fost acordate numai şi numai prin hotărâri ale instanţelor judecătoreşti.

Aceasta fiind realitatea, ce document fabulos le putea fi arătat telespectatorilor, în acea seară de septembrie 2016, şi ce ar fi putut acest document să exprime? Desigur, moderatoarea îl primise de la cineva. Dar nu era tocmai un document, ci o copie de pe un comunicat public al FMI, care este publicat lunar, cu date primite de la toate băncile centrale care fac raportări privind rezerva de aur. Fiind vorba de luna aprilie 2016, este important să reţinem:

1. În prima zi lucrătoare din aprilie 2016, Banca Naţională a dat publicităţii, în ţară, un comunicat în care nota că rezerva de aur cântăreşte 103,7 tone, valorând 3,73 miliarde de euro.

2. La jumătatea acelei luni, potrivit regulii, a trimis la FMI un comunicat cu datele publicate în ţară. Valoarea aurului fiind exprimată în euro.

3. FMI a transformat valoarea aurului din euro (3,73 miliarde) în dolari: 4,26 miliarde.

4. FMI a afişat cifrele, precizând că valoarea întregii cantităţi de aur din rezerva Băncii Naţionale a României (şi nicidecum doar a aurului de la Londra) însumează 4,26 de miliarde de dolari.

Sigur, realizatorii acelei emisiuni aveau o obligaţie: să verifice „documentul” şi să caute să-l înţeleagă. Şi cum, probabil, au ezitat să întrebe la BNR, firesc ar fi fost să întrebe la FMI.

În final, încă un detaliu. S-ar putea face auzite voci, cum s-au mai auzit, că „Vasilescu scrie în favoarea şefului său!” Într-adevăr, guvernatorul îmi este şef. Dar la BNR. În publicistică, am un singur şef – adevărul. Sunt jurnalist de 55 de ani împliniţi; şi întotdeauna, când a fost posibil, am reacţionat ori de câte ori am întâlnit adevăruri strâmbate. Acum e posibil. Cunosc bine adevărul, în acest caz, şi ştiu că povestitorii l-au strâmbat. Totuşi, nu am scris din amintiri. M-am documentat ca în vremea în care lucram în presa scrisă. Dacă vine cineva să-mi reproşeze că am exagerat măcar cu o nuanţă, sunt gata pentru orice confruntare. Dar cu probe, nu cu închipuiri.

Citiți și:

http://www.opiniibnr.ro/index.php/finante/145-despre-administrarea-rezervei-de-aur-a-romaniei

http://www.opiniibnr.ro/index.php/finante/153-despre-risc-si-randament-in-administrarea-rezervei-de-aur-a-tarii

http://www.opiniibnr.ro/index.php/macroeconomie/180-adevarul-despre-aurul-romaniei-raspunsul-unui-coleg-de-generatie-la-repetatele-fantasmagorii-ale-lui-lucian-isar

 

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Adrian Vasilescu

Adrian Vasilescu

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori