Îngrijorarea creşterii datoriei publice a statelor lumii urmează curba cheltuielilor impuse de lupta împotriva pandemiei şi redresării economice. Suntem în valul doi al pandemiei, redresarea economică rămâne problematică, iar pentru ţările cu venituri foarte mici, FMI şi G-20 au acordat iertări, reduceri de datorii sau moratorii de plată a acestora. Deocamdată îngrijorarea creşte, nu şi soluţiile la ea, dar acestea din urmă trimit la clişeul austerităţii, uitându-se că reţeta a cam dat greş cu ultima criză financiară. Se pare că nu s-a învăţat mare lucru nici de la cei care au promovat reţeta clasică, care ulterior au venit să spună că a ea a fost prea dură şi prost aplicată (Rogoff, Reinhart). Economia globală nu şi-a revenit după criza financiară, pentru că reforme nu au existat în contul costului austerității, datoria publică a crescut în continuare (media mondială ca raport în PIB este deja de 100%), iar comerţul internaţional s-a contractat urmare a scăderii cererii externe. Singurul lucru bun (se va vedea probabil mai târziu cât de bun a fost) a fost scăderea dobânzilor de referinţă în jur de 0% şi sub 0% pentru a se ajuta finanţarea economiilor sau a datoriilor, deci un stimul pe fondul austerității.

În opinia mea, în etapa globalizării anilor 2010, austeritatea impusă unor state nu putea fi izolată de efectul de contaminare indus de ea către cele cu o situaţie fiscală mai bună, întrucât închiderea unor pieţe, fie prin forţarea reducerii veniturilor consumatorilor, fie datorită contractării achizţiilor guvernelor s-a răsfrâns în final asupra creşeterii economice globale. Să ne amintim de speranţa ţărilor dezvoltate în statele emergente când se vorbea de redresarea din criza economică post criză financiară. Ea a dispărut brusc când capitalurile s-au retras cu costul erodării cursurilor de schimb în ţările care îşi puneau încrederea în stabilitatea finanţării proiectelor lor de dezvoltare. Pandemia ne-a prins şi cu revelaţia sumbră a austerității aplicate fără o analiză corectă a orientării ei structurale, fiind lovite investițiile publice şi, mai ales, sistemele de sănătate naţionale, prin subfinanțarea cronică a acestora din ultimele de două decenii.

Poate era bine să nu se fi uitat de mantra investiţiilor publice, atunci când sectorul privat nu mai are încredere în guverne. Era regula ciclicităţii alternative a contribuţiei la creşterea economică, fie a sectorului public, fie a sectorului privat, dar când reduci resursele directe şi indirecte prin austeritate concomitent în ambele motoare, iar cele puţin alocate nu au nimic de a face cu dezvoltarea recuperatorie a banilor cheltuiţi, atunci austeritatea îndreaptă vectorul creşterii econmice spre prăbuşire. Dacă austeritatea va fi însoţită şi de creşterea taxelor şi impozitelor, vom avea dublul efect al punerii economiei la pământ, întrucât o economie care abia mai respiră nu are de unde să plătească taxe şi mai mari faţă de cele care nu le poate onora în mod normal. Aşa că mă miră lejeritatea întrebărilor dacă că avem nevoie de austeritate şi poate de taxe sporite, când nu le puteam încasa corect pe cele existente nici în timpuri normale. Aş prefera două lucruri mai simple, să creştem colectarea (inclusiv din evaziune) chiar prin amânări de plată a taxelor, pentru că atunci când închizi administrativ economia trebuie se reprogramezi scadenţa acestora, şi să vorbim mai mult de consolidarea veniturilor statului prin controlul cheltuielilor acestuia. Dar cum să faci lucrul acesta când racordarea caselor de marcat la ANAF (doar un exemplu) este mai grea decât un zbor spre Marte, iar legea achiziţiilor publice o menţinem neschimbată ca cea mai mare barieră în calea eficienţei realizării proiectelor de infrastructură la timp şi cu costuri optime (un alt exemplu). În plus, să mai amintim de dublarea birocrației UE la accesarea fondurilor structurale europene cu propria noastră birocrație, demonstrând ab-initio lipsa de încredere în orice inițiativă a unui român, iar dacă reușește este imposibil să nu aibă ceva de plătit în plus (unde, este uşor de ghicit).

Pe acest fond, mă întreb oare de ce nu se înţeleg câteva mesaje deja generalizate. Nici nu mai trebuie să le dai numele emitenților că ai avea nevoie de pagini întregi. Să le recapitulăm. Suntem într-o etapă a crizei pandemice care este posibil să solicite din nou închideri ale economiei (şi aşa prea puţin deschise prin măsurile de relaxare), în timp şi ca nivel de capacitate. A ţine în viaţă potențialul economiei are nevoie de stimulente fiscale şi monetare. Cât de mari, încă nu se ştie, dar ar fi o mare greşală, fie de a le întrerupe brusc, fie de a fixa o dată de renunțare la ele. De data aceasta, „what ever it takes” trebuie cuplat cu „what ever is worth”, adică cheltuirea stimulentelor eficient, în sensul proverbului chinez, cumpără-i undiţa cu care să pescuiască şi nu oferi peştele pe care il poate mânca imediat şi, apoi, „what is next”?. De asemenea, se întăreşte mesajul băncilor centrale pentru ca guvernele să vină cu stimulente fiscale tot mai mari, mai ales după ce ele au contat foarte mult pe relaxarea cantitativă şi au dat dovadă de o lenevire în mobilizarea propriului spațiu fiscal exagerat (cazul Germaniei), acolo unde era cazul. Alte țări au intrat în criza pandemică cu un handicap serios în spațiul fiscal, deficite bugetare mari și nerecuperate. Ştim că multe din Statele Membre (SM) ale UE au intrat cu acest handicap în criza pandemică (cazul României) şi dificultățile lor economice s-au accentuat, în special în lanțul sudic (Italia, Spania, Portugalia), dar, deşi fac parte dintr-o comunitate economică şi monetară, au trebuit să se descurce imediat singure. Sistemul decizional al UE şi-a dat în petic mai mult ca oricând, dând dovadă de tarele care nasc mai mult disensiuni decât soluţii.

Momentul hamiltonian, mult lăudat – o fărmâ de principiu nou, mereu eludat în într-un spaţiu zis al solidarităţii şi coeziunii politice mereu clamate – la care s-a ajuns foarte greu şi pe muchie de cuţit (probabil că reuniunea Consiliului European din luna iulie 2020 va deveni celebră, fie ca un început major, fie ca o fracțiune de secundă de trezire) rămâne deocamdată un punct de reper, dar accesul la resursele fondului comun de redresare va fi poate spre sfârșitul anului 2021. Între timp, datoriile contractate de SM cresc, fie prin vânzarea de obligațiuni către BCE, fie din împrumuturi de pe piețele de capital, iar costul scăzut la banilor este departe de a fi un beneficiu pentru principal. Este normal să fim îngrijorați de efectele îndatorărilor, dar deocamdată stimulentele nu trebuie oprite, atâta timp cât redresarea economiilor, după datele FMI, Băncii Mondiale, UE este fragilă, inegală şi incertă. Suntem în etapa în care „singurul lucru care contează este să fim capabili să îndrăznim”, după spusele Kistalinei Georgieva, directroul general al FMI, citându-l pe Dostoievski.

A îndrăzni este cel mai nou mesaj care se adaugă la necesitatea de cooperare şi coordonare la nivel global, când vorbim de lupta cu pandemia şi efectele ei economice. Conform datelor FMI, în anul 2020, stimulentele în care se includ şi tăierile de taxe se vor ridica la 12% din PIB-ul global (cca. 11.700 miliarde de dolari), comparativ cu cei 2% din PIB global alocat cu multă greutate şi discuții prelungite pentru 2 ani de după criza financiară. Pe drept cuvânt, FT titrează un subtitlu în articolul scris de Chris Giles („Global economy: The week that austerity was officially buried”, 16 octombrie 2020), că „în termeni de politică fiscală, acest timp este cu totul diferit”. Christine Lagarde solicită urgentarea accesului la fondul de redresare al UE pentru începutul anului 2021, iar Carmen Reinhart, economist șef al Băncii mondiale, un critic feroce al datoriilor publice, acum face caz de împrumuturi publice cât mai mari. Ce s-a schimbat oare? S-a schimbat responsabilitatea față de realitățile curente, care ne arată ”the painful curbs on public life in Europe and around the world”. Care este perspectiva? Alfred Kammer, directorul Departamentului european al FMI, nu amintește în nici un fel de austeritate, ci de necesitatea focalizării redresării pe trei categorii de politici: o reglementare mai sănătoasă în ceea ce privește protecția mediului (o fi aluzie la schimbarea manualelor de politici publice tradiționale?); investiții publice bine țintite care să încurajeze investitorii privați; atenție maximă educației și pregătirii profesionale. Aceste politici vor face viabile transformările structurale de care are nevoie dezvoltarea economiilor prin reducerea amprentei carbonului în procesele industriale, protecția crescută a mediului pentru a stăvilii schimbările climatice severe și digitalizarea.

Ce facem cu datoriile publice, dacă pentru asanarea lor nu se mai aplică austeritate? Soluția avansată este o nouă legislație care să sprijine restructurarea lor de o manieră ordonată, dar nu imediat, ci atunci când creșterea economică va intra în noua normalitate. Este nevoie de lărgire a spațiului în care joacă datornicii suverani și creditorii pentru a se evita ”execuții” de orice fel. Există precedente pentru înțelegeri în care debitorii suverani să poată să supraviețuiască și să poată să-și plătească datoriile față de creditori, fără a intra în litigii de ne-plată: Clubul de Paris, Debt relief initiative a Marii Britanii (legea Heavily Indebted Poor Countries (HIPC), 2010) sau Anti–Vulture Funds Law promovată de Belgia (2015). Este drept, aceste reglementări priveau șările în curs de dezvoltare sau sărace. Din păcate, în prezent, când vorbim de datorii publice, nu mai contează gradul de dezvoltare, ci îndatorarea masivă și cu viteză, deocamdată continuă. Este necesar, după unele opinii, ca datoria publică să fie partajată între creditori oficiali și cei privați, dacă ea se contactează și în ideea de a sprijinii persoane aflate în dificultate (concedieri, șomaj tehnic prelungit, grupuri sub pragul sărăciei etc.). Datoriile contractate cu organizații financiare internaționale (credite soft) pentru a ajuta cetățenii sunt de preferat în fața unor creditori privați care nu sunt deschiși la compromisuri în aceste timpuri teribile.

Ce ar trebui să facă România, cândliderii europeni nu au reușit încă să ajungă la un acord cu privire la schema de acces a SM, atât la granturi, cât şi la împrumuturi, ceea ce implică riscuri crescute pentru SM cele mai afectate? Comportamentul nostru trebuie să se ghideze în mod serios după Legea responsabilității fiscale, desigur cu reintrarea în matca ei etapizat, pentru a NU determina o austeritate inutilă, dar și total neavenită. Să avem în vedere că foarte multe firme au fost închise, altele au dat faliment, grupurile de foști angajați fără venituri cresc, iar populația la pragul sărăciei și excluziunii sporește, toate acestea din motive preponderent administrative. Întâi trebuie revenit la spiritul legii și a Codului fiscal, uitat în ambele cazuri aș spune din ambiții și lipsă de coerență în politicile publice: predictibilitate, claritate și transparență. Avem de gestionat dezechilibrele noastre, cele gemene (bugetar și de cont curent), devin îngrijorătoare, dar să nu privim doar în interiorul economiei noastre.

Ceea ce se întâmplă în UE, bine sau mai puțin bine trebuie să ne inspire. Dincolo de optimismul național al reveniri in formă de V, deocamdată amendată cu prelungire perioadei de revenire, probabil prin 2022) trebuie de reținut că redresarea economică incipientă a partenerilor noștri europeni este posibil să fie întreruptă (vezi Germania), iar cea globală este inegală, incompletă și incertă. Datorită recrudescentei epidemiei (valul al doilea), prioritatea în preocupări trebuie să fie populația prin măsuri și scheme de siguranță socială pentru a păstra și consolida calmul social. Dacăresponsabili credibili ne spun că nu trebuie întrerupte stimulentele, atunci să ne intereseze cu prioritate cum facem să protejăm forța de muncă, lăsând la o parte resursele (încă avem acces potențial la ele), dar punând accent pe grija să nu pierdem din potențialul forței de muncă, din punct de vedere de numeric și ca abilități profesionale. Mi-aș fi dorit să cunosc mai bine ce s-a făcut cu fondul SURE sau cu cel de garanții, în afară că de sume, când văd că ele nu au ajuns la cei cărora le erau destinate. Ridic problema pentru că mereu ne spunem că avem nevoie de fondurile UE, să le utilizăm cât mai bine, dar trenăm în proiecte și destinații credibile și, prin urmare, ne luptăm cu procentul de tragere din ele.

Fondul de redresare european și bugetul multianual al UE 2021-2027 sunt blocate la Parlamentul European. Dar, în perspectiva deblocării, România are nevoie și ea de un buget multianual prin care să demonstreze capacitate de reintra în spiritul și litera responsabilității fiscale, cu atât mai mult cu cât ni se spune că avem o situație care ne singularizează din punct de vedere al structurii de finanțare externă (Dăianu, 2020), cu pericolul deteriorării. Această programare multianuală făcută serios și cu angajament politic larg, indiferent de cine câștigă alegerile, trebuie să demonstreze capacitatea de a menține stabilitatea financiară a țării, reducerea riscului suveran, instaurarea credibilității creditorilor noștri oficiali și privați și urmărirea revenirii la criteriile de convergență pentru pregătirea României pentru adoptarea euro. Pentru acest ultim obiectiv avem un raport al Comisiei Naționale și un Plan de acțiune asociat lui, care nu aș vrea să intre în uitare pentru că ne plângem numai de dificultăți în finanțele publice, când sarcina executivului este stabilizarea și sporirea lor.

Capacitate de consum a populației este în pericol, dar vorbim cu voioșie de redresarea economiei, probabil în contul cererii externe. Dar, și așa, deficitul comercial ne demonstrează lipsa de orientare în politicile publice (să le spunem industriale) pentru a fi stimulate sectoare de activitate prin care cererea internă să fie mai bine acoperită din punct de vedere sortimental și să crească și oferta de export. Poate ar fi necesare noi runde de discuții cu mediul de afaceri pentru a discuta ce politici publice sunt necesare pentru valorificarea potențialului de resurse primare (cu care doar ne lăudăm!), ca bază a unor reforme cu efect în restructurarea economiei pe lanțuri de valori ridicate. Cred că este mai mult ca oricând necesară o implicare a statului în motivarea mediului de afaceri românesc, fără să însemne o creștere a statului sau a influenței lui, ci o focalizare a politicilor sale spre economia post Covid-19. Este o șansă și de restructurare a veniturilor la bugetul public și creșterii ponderii acestora în PIB. Poate este timpul să ne uităm la cauzele unui procent de numai 26% din PIB a veniturilor bugetare și să avem un program de acțiune prietenos cu toți contribuabili pentru a ieși din această capcană perdantă, pe care doar o contemplăm și nu o și adresăm. Altfel ne îndreptăm spre austeritate în mod voluntar, fără să ne ceară nimeni. Nici FMI nu va pretinde așa ceva în conjunctura globală actuală (un alt subiect de bau-bau), când el dezvoltă programe de înlesnire a datoriilor publice, iar facilitatea stand-by privește exclusiv deficitul de cont curent. Este de dorit ca să se pună ordine în finanțele publice ale țării, poate de ieri (deși nu avem transparența destinației împrumuturilor masive făcute în acest an), dacă vrem să capacităm pretențiile noastre de SM al UE și să ieșim din permanentele critici ale recomandărilor de țară primite an de an prin exercițiul Semestrului european.

În opinia mea, România ca SM al UE trebuie să lupte și cu permanentizarea unei capacități fiscale mutuale a UE, condițiile speciale care au stat la baza compromisului pentru modul de finanțare a fondului de redresare al UE - "Next Generation EU" – prin împrumuturi ale Comisie Europene rămânând tot speciale mulți ani de aici încolo, până când SM frugale le vor considera ca făcând parte din noul normal. Despre ultima intenție de reformare a bugetului UE se aude de cinci ani (a mai fost una în 1995 pierdută pe drum), esențial rămâne identificare de resurse fiscale autentic comunitare care să adauge mai mult la contribuțiile de 1% din PIB ale SM, și cu care treptat, treptat să se ajungă la o formulă de transferuri fiscale atunci când este nevoie. Deocamdată suntem în etapa unor complicate subterfugii post-criza financiară (pornind de la Art. 122 din TFUE), ca facilități sau mecanisme de stabilitate financiară (EFSF, EFSM sau ESM), complicate și greu de pus în funcțiune, stand sub imperiul unei birocrații temătoare de interzicerea formulei de bail-out în cadrul UE (Art. 125 din TFUE).

Fondul de redresare al UE nu ar trebui să rămână o simplă experiență temporară, ci trebuie de marșat în continuare cu toate argumentele pro, existând deja opinii că tratatele UE trebuie armonizate cu noua realitate, după cum și pragurile Pactului de Stabilitate și Creștere. Spre deosebire de perioada crizei financiare, există motivații puternice ca politica fiscală să meargă mâna în mâna cu cea monetară, iar de aici s-a născut ideea de a rejudeca mandatul băncilor centrale tocmai pentru a nu-și pierde independența deja afectată. Este o lecție devenită evidentă după izolarea politicii monetare a BCE din perioada crizei financiare de cea fiscală, singurul ecou la vremea respectivă fiind necesitate ca guvernele SM să facă mai mult, decât să stea în expectativă sau să critice programul de achiziții de obligațiuni. Lagarde spune că acest lucru este nou paradigmă dacă vrem ca proiectul euro să fie într-adevăr ireversibil (vezi interviul ei cu Le Monde, 19 oct 2020). Așa cum BCE, afirmă Lagarde, nu și-a epuizat kit-ul de instrumente (”if more has to be done, we will do more”), așa și guvernele trebuie să facă mai mult pentru a se ieși din dubla criză de sănătate și economică, cu consecințe devastatoare, probabil cel puțin pe termen mediu.

Admir optimismul multora care vorbesc despre redresarea economiei românești, dar am impresia că punem căruța înaintea cailor. Avem nevoie în continuare de stimulente fiscale și monetare, gândite însă în planul corecțiilor fiscal bugetare care trebuie făcute cu calm și serios cu partenerii sociali, angajând și măsurile ce se impun, dar mereu amânate: suportabilitatea și conformarea voluntară, colectare eficientă a taxelor și impozitelor, informatizarea rapidă a sistemului de fiscalizare, combaterea evaziunii și fraudei fiscale, restructurarea cheltuielilor publice pe principiul eficienței în raport cu economia post-pandemie. O economie de piață este funcțională dacă există o ordine și disciplină fiscal-bugetară, iar aceasta trebuie să fie ceva built-in ADN nostru politic chiar și în cazul în care România nu era SM al UE. Mai avem un pilon, cel de lider regional prin creșterea economică din ultimii 4 ani, care ne-a adus pe locul 14 în cadrul economiilor UE (1,6% din PIB UE, 2019), cu unul din avansurile cele mai mari (39,3%) comparativ cu Bulgaria, Cehia, Ungaria și Polonia (cca.38 – 23%). Merită să consolidăm această poziție prin ceea ce este necesar pentru a străbate criza prezentă. Recent, Yves Mersch, membru al bordului executiv al BCE și vice-președinte al bordului de supraveghere al BCE, a subliniat, în prezentarea făcută la MNI Connect Roundtable, că sprijinul măsurilor fiscale luate de SM direct și cele ce vor urma din partea UE este crucial în completarea celor luate de BCE, în condițiile asumării lor eficiente și efective. Mesajul este valabil și pentru SM care nu sunt în zona euro.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Napoleon Pop

Napoleon Pop

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori