Anul 2020, prin dificultățile lui, a stimulat gândirea economică și modul de acțiune și de guvernare, aducând în prim plan necesitatea a noi abordări, dacă nu direct și imediat în toate cazurile, cu siguranță în perspectivă apropiată ori pe termen lung. Același an ne lasă o moștenire grea, în unele privințe, dacă privim la cheltuielile angajate, modul lor de finanțare și de rambursare a împrumuturilor, dar și benefică, în sensul interpretării ei ca pe un patrimoniu de valori intelectuale și morale, de idei noi (vezi DEX) care pot prinde rădăcini. O lume în schimbare, care nu va mai semăna probabil cu nimic din ceea ce a fost, lume care, fie va beneficia de această moștenire dacă o va lua în serios (mai ceva decât lecțiile trecutului mereu uitate), fie va fi rodul ei, iar moștenirea intelectual-culturală în sens larg pregătindu-i succesul. Privită ca patrimoniu, această moștenire trebuie să aibă un impact concret asupra modului de gestiune a politicilor publice, cu acceptarea unor modificări în bazele lor teoretice, fără a distruge conceptele de echilibre între macro și micro economie, de sustenabilitate, ci a le ranforsa prin noi principii în fața provocărilor lumii în schimbare.

În economie, vechi curiozități considerate ca excepții de la teoria mainstream au pus pe gânduri cercetătorii de profil și responsabilii de politici economice, le-au accelerat abordările pentru a găsi soluții la mecanismele de transfer al diferitelor impulsuri – fiscale și monetare -, astfel ca efectul lor să fie măcar cel așteptat, dar în condiții diferite de comportament al canalelor prin care trebuie să treacă. Pandemia a modificat substanțial canalele de transmisie a impulsurilor generate de stimulente sau inhibitori fiscali și monetari, în condițiile în care ele prezentau semne de întrebare încă de la modul de asanare a crizei financiare, începută în anul 2008, și a efectelor ei prelungite.

O simplă știre ca cea intitulată „Șomajul în zona Euro continuă să crească, în timp ce inflația trece în teritoriul negativ” este deja cu mai mult peste ceea ce era definit ca stagflație (combinația dintre stagnarea economică cu șomaj pertinent și creșterea inflației) sau ca deflație, aducând în prim plan reluarea studiilor privind efectele dobânzilor negative asupra creșterii economice, cu explicarea a cum de mai funcționează transmisia impulsului monetar, nu prin costul banilor, ci prin lichiditatea multă și ieftină. Problematica a depășit mandatul strict al băncilor centrale, interpretarea măsurii în care ele își păstrează independența tradițională dacă au ajuns, totuși, să devină împrumutători de ultimă instanță, cu atât mai mult cu cât, atât în cazul crizei financiare, cât și în prezent cu dubla criză pandemică și economică, au fost primele care au sărit în ajutorul guvernelor pentru a asigura fluiditatea imediată a măsurilor lor de natură fiscală, în condițiile cămărilor lor bugetare oarecum secătuite de prelungirea efectelor adverse ale crizei financiare.

În același timp, rămânând în dimensiunea fiscal-bugetară, mai în toată lumea s-a înțeles că regulile stricte ale echilibrelor macroeconomice urmărite de guverne au nevoie de o relaxare, măcar temporară, fără promisiunea (încă) a unor ştergeri de datorii, fiind afectată, prin închiderea economiilor, dimensiunea microeconomică, a inter-relaționării pe orizontală și verticală a agențiilor economici privați. Aceasta în condiţiile în care, ştim cu toţii, ouăle de aur ale veniturilor bugetare sunt sursa de stimulente și de plată a datoriilor publice. Dar, în întâmpinarea scadențelor, cu încărcătura angajamentelor de a reporni economiile, atât la nivelul guvernelor, cât și la cel al băncilor centrale, obiectivele devin comune, cu necesitatea ca fiecare parte să-și acomodeze kit-ul de instrumente, iar calibrarea lui să se producă în termenii legalității consimțite. Se pare că și aceasta din urmă a devenit o „cămașă de forță”, atât timp cât există deja opinii că nivelul de stabilitate al prețurilor ar trebui să fie la o rată anuală a inflației mai mare de 2%, ori pragul de datorie publică, în raport cu mărimea PIB-ului, ar trebui ridicat mai aproape de 100%.

Aprecierile intervențiilor guvernelor și a băncilor centrale în pandemie sunt caracterizate ca bune și la timp, dar întârzierea efectelor concludente asupra economiilor, pe fondul puseurilor pandemiei din ultima vreme, justifică o opinie mai veche, respectiv că noi intervenții vor fi necesare în volume încă necunoscute, dar cu certitudinea că deficitele bugetare vor crește, finanțarea lor va mări datoria publică, iar bilanțurile băncilor centrale se vor îndepărta și mai mult de etapa unei posibile resorbții a expansiunii lor, lucru neclarificat nici după ultima criză financiară. Mai mult ca niciodată, mandatele executivelor cu cel al băncilor centrale devin organic împletite, iar limitele legale ale respectivelor mandate vor continua să fie depășite, nu pentru că și-ar pierde neapărat independența, ci pentru că înțeleg că trebuie și o acceptă să o facă. Deja două reguli ale stricteții politicii monetare sunt discutabile, doar dacă intervențiile băncilor centrale sună ca o monetizare a deficitelor bugetare și le dă alura de împrumutător de ultima instanță.

Puseurile de toamnă ale pandemiei aruncă o perspectivă sumbră asupra economiei globale, revenirile în unele activități economice – atenție, bazate aproape exclusiv pe relaxări fiscale, relaxare cantitativă și amânări în plata ratelor creditelor – putând să cunoască noi căderi, lucru vizibil în SUA şi în spațiul UE. Analize expuse la Handelsblatt Banking Summit (2-3 septembrie, Frankfurt), care cuplează efectele restricțiilor și relaxărilor sanitare cu impact asupra evoluției economiilor, concluzionează că economia globală va avea nevoie de o perioadă de timp mult mai îndelungată pentru a-și reveni la nivelurile pre-coronavirus, întrucât nu pot fi evitate posibile noi blocaje. În cadrul evenimentului, Christian Sewing, CEO al Deutsche Bank, menționa, cu referire la sectorul economiei reale, că „revenirea la vechea noastră forță economică (a Germaniei – n.n.) va dura mult mai mult decât presupunem astăzi”, întrucât există îngrijorări privitoare la apariţia de noi blocaje din motive de sănătate, sau în descoperirea unui vaccin eficient. Până una alta, sectoarele producătoare de bunuri, sau care oferă servicii trebuie să reziste la vânzări reduse, în timp ce au așteptări cu privire la durata și volumul stimulentelor guvernamentale care nu pot dura la infinit. Ca urmare, nivelul activităților economice nu numai că nu va reveni într-un timp scurt la cel pre-pandemie, dar va fi și amendat și din punct de vedere al limitelor capacităților de producție utile, reducerea lor fiind prognozată, deocamdată, cu până la maximum 30%. În cazul UE, trebuie să avem în vedere și fundalul conjunctural, circumscris conflictului comercial SUA – China, dimpotrivă cu sancțiunile economice care vizează Rusia, Iranul, Turcia și, nu în ultimul rând, deznodământului Brexit, aflat pe o linie încă nu prea ordonată.

Incertitudinile alimentate de mersul pandemiei vor cântări foarte mult nu numai pe termen scurt în orientarea politicilor de stimulare a economiilor, dar vor avea efecte asupra economiei globale – creștere, piața forței de muncă, costul banilor, inflație, îndatorare - mult timp după ce am putea constata că partea cea grea ar fi fost depășită. Kenneth Rogoff spune că, între două scenarii, unul optimist (cel al găsirii unui vaccin eficient până sfârșitul anului 2020) sau unul pesimist (care adaugă alte crize (fricțiunile SUA – China, atacuri teroriste, atacuri cibernetice, dezastre naturale etc.), mai mult sau mai puțin credibile, ceea ce rămâne important de gestionat este socialul (Rogoff, K.: ”The Uncertainty Pandemic”, Project Syndicate, august 2020). Pierderea unui an de studii pentru cei din școlile primare și liceu, greutatea găsirii primului loc de muncă în cazul tinerilor absolvenți ai universităților, perspectiva unor venituri mai mici decât așteptările, pierderea unui deceniu de dezvoltare în cazul economiilor emergente cu nivelui joase ale veniturilor, revenirea inflației, osificarea datoriilor etc., toate își vor pune amprenta pe natura redresării economice. Roggoff afirmă că „o expansiune postpandemie – dacă va fi una – va necesita ani, ani buni pentru a fi încadrată în definiția modernă a redresării (revenirea la nivelul inițial al venitului pe locuitor) intervenite după o recesiune profundă”.

Din nou, problemele sociale dintre statele dezvoltate (inegalitatea socială accentuată de pandemie) și economiile emergente și în curs de dezvoltare vor diverge ani buni de acum încolo, prin însăși capacitatea diferită a guvernelor de asigura sprijin fiscal de urgență și pe termen îndelungat. Vechiul fenomen de ”catch-up” în cererea de consum sau a creșterii economice va fi puternic influențat de comportamentul social. Riscul de a nu avea venituri în viitor a stimulat economisirea, exact în statele dezvoltate. Se adaugă ”experiența neliniștii”, a celor trecuți prin criza pandemică, care, așa cum o arată studiile comportamentale de după Marea Depresiune din 1929, produc efecte pe viață atunci când vorbim de cultura consumului. Rogoff ne amintește un fapt real, preluat din prezentarea făcută de Julian Kozlowski, Laura Veldkamp și Venky Venkateswaran la Jackson Hole Symposium, ediția 2020, că impactul psihologic al pandemiei are efecte economice considerabile. Ca urmare, nu trebuie să mire atitudinea mai temătoare a mediului de afaceri în a investi sub orice formă (businesses may be more skittish about investing and hiring) datorită îngrijorărilor pe care resurgența pandemiei le produce, la care trebuie să avem în vedere volatilitatea politică, generată de orice fel de criză, ceea ce lipsește societate de garanții și încredere. Autorii menționați evaluează, cel puțin în cazul SUA, că ordinul de magnitudine al costurilor stimulentelor pe termen lung, în termeni de efecte, vor fi mai mari decât cele ale efectelor pe termen scurt, în mare parte datorită sentimentului sporit și de lungă durată de neliniște în rândul socialului.

Există și vești bune la nivel de analize, care ar trebui să inspire pe investitorii americani. Scăderea prețurilor în sectorul imobiliar în multe orașe ar putea genera noi construcții în zonele suburbane, sau în orășelele suferinde de mai mult timp de lâncezirea afacerilor. Noile construcții, având în vedere tele-munca, vor beneficia de telecomunicații moderne, ceea ce va determina responsabilii de politici în domeniul digitalizării să asigure, din bani publici, benzi largi de funcționare a internetului, cu efecte asupra educației copiilor și pieței forței de muncă. Toate ideile ar prinde rădăcini mai repede, precum cele de restructurare economică, cu cât va fi stăpânită insecuritatea produsă de pandemie.

Un semnal care îngrijorează, pe lângă incertitudinile și insecuritatea produse de pandemie, este dat de Jens Weidmann, președintele Bundesbank și membru în consiliul guvernatorilor BCE, când afirmă că, „deși se justifică intervențiile extraordinare ale guvernelor și băncilor centrale de a ajuta economiile europene lovite de criză, acest ajutor trebuie să fie temporar și este nevoie de un plan ca mediul de afaceri să nu mai aibă nevoie de ”cârjele” statului” (declarație preluată de Reuters, 2 septembrie 2020). Desigur, mediul de afaceri trebuie să ajungă pe picioarele lui, dar ”cârjele” i-au fost date din cauza măsurilor administrative ale statului, prin care a închis economiile în fața pandemiei mortale. Realitatea momentului acestei declarații – de fapt un avertisment german tradițional – ne spune că economia zonei euro s-a contractat cu 10% în trimestrul II 2020, guvernele continuă să împrumute cu sume record pentru a menține pe linia de plutire economiile, iar BCE a tipărit peste 1000 de miliarde de euro pentru a absorbi datoriile guvernelor, în vreme ce şi consumul lâncezește.

Ieșirea din situația critică stă în seama reformelor structurale, înnoite ca perspectivă prin schimbările determinate de moștenirile în gândirea economică și acțiunea guvernamentală și a băncilor centrale de la ultima criză financiară încoace. Noutatea, susținută în planul reformelor structurale, este ca acestea să nu mai fie dictate de sus, prin simpla înțelegere cu patronatele. Este nevoie ca rolul sindicatelor ca partener social să fie revigorat, întrucât pandemia a afectat sănătatea mentală a forței de muncă și, implicit, funcționarea pieței muncii. Judith Kirton-Darling și Isabelle Barthès (în prezent secretare adjuncte la IndustriAll European Trade Union) afirmă că a sosit timpul să se „evite carnagiul (forței de muncă – n.n.) nu numai al unor restructurări conduse de angajatori, prin stabilirea agendei acestor restructurări cu angajații și sindicatele” („Anticipating the Covid-19 restructuring tsunami”, Social Europe, 3 septembrie 2020). Suntem avertizați că o restructurare prost gestionată înseamnă daune, daune care se vor întinde pe generații, atât pentru cei care își vor pierde locurile de muncă, dar și pentru cei care vor supraviețui ei.

În aceeași cheie, dar strict legat de o direcție a restructurărilor – digitalizarea - , Christina Colclough, director al UNI Global Union, Eleveția, Switzerland (reprezentând peste 20 de milioane de angajați din peste 600 de sindicate din ramurile cu cea mai mare dinamică din punctul de vedere al cerințelor de calificare și ofertă de servicii), apreciază că pandemia, cu efectele ei economice, este pe cale să restricționeze dreptul angajaților la autonomie. Este vorba de faptul că digitalizarea, în combinație cu supravegherea celor care lucrează on-line de acasă, pune în aplicare o tehnologie care prin care puterea angajatorilor va crește considerabil în detrimentul dreptului angajaților la drepturi și intimitate (vezi Colclough, C., ”Workers’ rights: negotiating and co-governing digital systems at work”, Social Europe, 3 septembrie 2020). Noua asimetrie, oarecum în creștere încă înainte de pandemie, necesită „îmbunătățiri rapide în acordurile colective......, coordonare în apărarea drepturilor angajaților de a-și stabili propria viață de muncă, liberă de opresiunea unor algoritmi opaci folosiți de firme cunoscute și necunoscute”.

Nadja Dörflinger, cercetător principal la Federal Institute for Occupational Safety and Health (BAuA), Germania, participantă la proiectul ”Changing World of Work”, atrage atenția că lucrătorii care au fost în prima linie în perioada pandemiei și care s-au bucurat de aplauze publice sincere, vor avea nevoie de ”o apreciere concretă pe termen lung” (vezi Dörflinger, N., ”Workers in critical occupations face triple disadvantage”, Soicial Europe, 2 septembrie 2020). Într-adevăr, criza pandemică, la fel ca și criza financiară, a adus ”recalibrări în definiția cine și ce reprezintă, ceea ce este critic pentru economie și societate”, la fel cum criza financiară, după falimentul colosului Lehman Brothers în 2008, ne-a arătat ce este sistemic pentru stabilitatea economiilor. În prezent, angajații din sistemul sanitar, în retail și logistică sunt considerați cei mai importanți în asigurarea necesităților de bază ale societății, dar, din păcate, împart cel puțin două dificultăți problematice. În primul rând, este relaționarea lor directă cu bolnavii și clenții, ei reprezentând în Europa 41% din angajați (conform European Working Conditions Survey, 2015). În al doilea rând, deși au ocupații critice, sunt cel mai prost retribuiți și au cele mai rele condiții de muncă. Aceste dezavantaje vin, spune Dörflinger, din trecutul reglementărilor insuficiente, opțiunii angajatorilor de a nu mai accepta acorduri colective, situației socio-demografice, naturii muncii care o prestează, mai toate aspectele menționate ducând la slabe perspective în carieră. Să nu uităm, ca și în cazul României, că aceste funcții au întâmpinat cele mai mari provocări în termeni de ore de muncă și intensitate a muncii.

Atenționările menționate, legate de noile provocări în relația angajați – angajatori și în raport cu realitățile impuse de pandemie, fac parte din „inventarul” a ceea ce trebuie făcut în lumea în schimbare, dacă sperăm la o recuperare, în noile condiții, a funcționării contractului social. Există noi riscuri (natura interactivă a muncii), noi cerințe la locul de muncă (reguli de igienă, distanțare, tărie emoțională etc.), cărora, dacă nu li se va da atenția necesară (prin reglementări, modul de evaluare a sarcinilor și a retribuțiilor), piața muncii va deveni labilă și volatilă, producând un alt câmp de stres pentru politicile guvernamentale. Invitația făcută de Dörflinger, de a recalibra definițiile și evaluarea muncilor care devin critice de acum încolo, este absolut necesară pentru asigurarea funcționării economiei și societății în ansamblul ei. Acesta este sensul metaforei ca cei din prima linie aplaudați public pentru merite deosebite, fapt care să nu fie un gest conjunctural, ci să se bucure de o „apreciere concretă pe termen lung”.

Generalizând că forța de muncă a fost afectată din punct de vedere a mijloacelor de trai, prin închiderea economiilor, și psihic prin necesitățile de izolare și de stăvilire a oricăror efuziuni sentimentale normale între cei care se cunosc, administrațiile de peste tot au dat impresia că „le pasă” de oameni în ecuația capital și valoare adăugată. Subiectul economie ar trebui să devină central dacă mai vrem ca obiectul ei să mai producă ceva, respectiv creștere economică și dezvoltare. Acestea din urmă, deși le circumscriem unor perspective tangibile total diferite, ne îngăduie întrebarea cum schimbările structurale spre digitalizare, cu tot ceea ce înseamnă oferta de bunuri și servicii prin robotizare, automatizare extremă, conexiunile on-line privind deciziile și comunicarea, vor asimila forța de muncă disponibilizată, reprofesionalizarea ei, dar mai ales revenirea la o viață decentă pe termen lung. În mod clar, a trăi cu pandemii repetabile și fiind inspirați cât de cât de măsurile care s-au impus – bune, mai puțin bune, criticabile cu potențial de a fi mereu îmbunătățite – se pare că ne îndreptăm, vrând nevrând, spre o „economie a grijii față de om”, cel puțin declarativ în această etapă. Sau, după cum se așteaptă sindicatele europene, la o revigorare după afectările angajaților de criza dublă, pandemică și economică.Paula Franklin, cercetător cunoscut pentru preocupările în domeniul securității și sănătății ocupaționale și condițiile de muncă la European Trade Union Institute, confirmă ”reorientarea”, dar pentru a deveni realitate sunt de făcut multe schimbări importante, care țin de legalitate și politici economice (vezi: Franklin, P.: ”Hazardous! Occupational safety and health in the care economy during the pandemic”, Social Europe, 8 septembrie 2020).

Argumentele dezvoltate de Franklin ne sunt cunoscute. Ele fac referire la „umbra și mai întunecată lăsată de austeritatea (impusă de criza financiară – n.n.) asupra sistemelor de sănătate din toată UE”. Tăierile de bugete pentru sănătate, începute cu anul 2008, au dus în mod necesar la inegalitățile veniturilor și rezultatele din acest domeniu, ridicând riscurile la care personalul medical a fost expus pe termen lung, adică în zilele noastre. Prin anii 2008-2009 această concluzie era doar o predicție de care dirigenții nu au ținut cont, obiceiul tradițional de a separa preocupările pentru capital de structura forței de muncă, făcând posibilă expunerea la noi riscuri. Realitatea a demonstrat existența acestor riscuri, dar în loc de a recunoaște adevărul, ne-am ascuns după impactul unui fenomen exogen, ca nici unul de până acum, departe de vina oamenilor. Da! Departe de vina tuturor oamenilor, dar o categorie trebuie să-și asume responsabilitatea și vina şi, bine ar fi, ca prin ceea ce noi credem a fi deja o moștenire, să nu se piardă în uitare.

Am acceptat că nu am fost pregătiți pentru o astfel de pandemie și am constat că am cerut profesioniștilor din sănătate să asigure servicii de cea mai mare calitate, în condițiile unui sistem de sănătate sub-finanțat, cu personal redus, cu echipamente învechite și hazard biologic sau la ricurile psihologice la care poate fi supus personalul medical: muncă intensivă sub presiune, lucru peste orele normale, deficiențe de pregătire profesională pentru pandemie, fără pauze, concedii, transferuri dictate etc.

Pandemia, cu efectele ei economice, trebuie să îndrepte atenția spre o economie preocupată mai mult de om, forța de muncă, angajați, dacă vrem în mod serios să răspundem realităților unei lumi în schimbare, sintagmă care nu trebuie să exprime un cadru de generalitate, aşa cum s-a mai întâmplat. Plecând de la sistemul medical, cam în toate domeniile de acum încolo trebuie să ne preocupe reziliența sistemelor, plecând de la inegalitățile care există în cerințele de securitate și sănătate ocupațională. Problematica diferențierilor între bărbați și femei, ca salarii, designul echipamentelor, modul de utilizare, profilul specializărilor etc. a reieșit foarte clar din cele întâmplate în sistemele medicale, unde cca. 75% din personalul medical (doctori) sunt femei, iar 90% sunt asistente. Mai mult, trebuie să dea gândit proporţia mare din personalul medical care s-a îmbolnăvit și de ce, unii au decedat, lucru care se poate întâmpla în orice domeniu de activitate. În multe țări, serviciile medicale sunt asigurate de imigranți, se ridică problema dacă nu au nevoie de o altă protecție decât cea de până acum etc. Poate acum, multe din inadecvările descoperite nu vor mai fi trecute cu vederea, vom trăi cu pandemii care ridică alte probleme, ca natura substanțelor folosite care produc hazard biologic în orice domeniu de activitate. Franklin ne vorbește de conceperea echipamentelor de protecție personală (PPE), unde cei inventivi, ingineri etc. trebuie să găsească cea mai bună barieră între om și locul lui de muncă, pentru a nu fi expus virusurilor. Temerea pentru virusuri induce riscuri psihosociale, fie ele noi, fie accentuate din cele vechi. Toate acestea pot duce la devieri de comportamente care amplifică riscurile la muncă, în familie și comunități (cum este agresiunea manifestă, domestică, de stradă) etc. Sistemul de învățământ, cel de reprofesionalizare vor avea multe de făcut, desigur.

Lipsa de preocupare guvernamentală, pentru aspectele care devin acum acute a condus la inițiative personale (Franklin spune că ele s-au dovedit detrimentele sănătății personale) nereușite, dar ele au reflectat violarea dreptului la o muncă sigură pentru sănătatea angajatului. Dezbaterea pe necesitatea testelor trebuie să iasă din domeniul politicii mărunte. Testarea în fața riscurilor pandemice, cu toate vaccinurile care se vor produce, trebuie să devină o normalitate a vieții noastre, dacă vrem să mai vorbim de prevenție și reziliență în cazul forței de muncă, devenită insuficientă, îmbătrânită, expusă riscului financiar, pierderii veniturilor, insuficienței protecției sociale.

Cu toate acestea, lucrurile merg greu chiar în formațiunea UE unde România este SM. Câmpul dezbaterilor politice a atacat tot ce s-a putut, dar încă nu s-a ajuns la un consens comunitar, dacă Covid-19 nu este recunoscut ca risc ocupațional în toate SM. Poate măsurile de protejare a forței de muncă și a companiilor cu stimulente financiare trebuia să cuprindă acest nou risc, care ne va acompania. Poate termenul de reziliență atribuit cu necesitate în toate domeniile, exclusiv cel medical, ar trebui utilizat pentru întreaga structură societală și, în aceeași măsură, în orientarea, calibrarea și direcția tuturor politicilor publice. Franklin insistă că, de acum încolo, „locuri de muncă democratice, unde angajații pot să-și exercite drepturile și să aibă un cuvânt deschis, trebuie să devină o normă a economiei grijii pentru om (care economy)”. Un început bun este includerea SARS-CoV-2 pe lista agenților care afectează ființa umană (Directiva UE 2019/1833), dar sunt multe de corectat din cele întâmplate și cunoscute în 2020. Lecția de învățat este că viitoarele reduceri în deficitele publice să nu se mai facă pe seama sistemelor de sănătate și de protecție a forței de muncă la locul de muncă. În acest sens, cuprinderea politicilor publice pentru care economy va avea mai multă relevanță pentru om, ar coborî din nivelurile înalte mai aproape de om și va fi luminată de o abordare holistică a ceea ce înseamnă contractul social în noua lume, cu care suntem toți de acord că trebuie să o străbatem și că trebuie să ne pregătim repede pentru ea.

Despre moștenirile care ne vor îndrepta pașii spre restructurarea efectelor unor teorii tradiționale, depășite de realități și moduri de abordare a noilor ținte, prin mix-ul de politici publice – fiscal-bugetare și monetare -, urmează să tratăm în continuare. Este un angajament, domeniul opiniilor, dezbaterilor și cercetărilor academice devine tot mai fierbinte.

Autori: Dr. Napoleon Pop             Dr. Valeriu Ioan-Franc

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Napoleon Pop

Napoleon Pop

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori