”So what does the future hold in store for us? Along with utopian or dystopian visions, science fiction sometimes offers fascinating glimpses of what everyday life in the future might look like”.

 - Jens Weidmann - 

De la declanșarea crizei pandemice, personalități de pe toate meridianele planetei au exprimat în cele mai diverse combinații de cuvinte faptul că o criză deschide oportunități. Momentul este și mai interesant, o criză a sănătății oamenilor cu efecte economice atât de profunde ar trebui să nască mari oportunități, poate cea mai importantă fiind apropierea viitorului de zilele noastre. Acest lucru nu pare să fie înțeles de toată lumea, mai ales în Europa, dar nu atunci când vorbim despre digitalizare sau economia verde, ci cu privire la problematica datoriilor, unde chiar ar trebui să deschidem o fereastră pentru schimbări radicale. Din păcate, observăm că după acceptarea unor soluții de depășire a crizei economice produse de pandemie, opiniile responsabililor de politici fiscale și monetare încep să diverge de la ceea ce s-a convenit, conflicte apărând în interiorul BCE, la nivelul Comisiei Europene, în interiorul SM, unde fie băncile centrale spun că guvernele nu vin cu spațiu fiscal mai mare chiar pe datorie, sau miniștrii de finanțe critică băncile centrale că ar mai putea pune umărul la relaxare efortului executivelor.

Există o problemă de comunicare la case mai mari, unde consensul pe fondul comunicării sau pe forma acesteia a început să ridice probleme. Philip Lane, economistul șef al BCE, presupus să vină cu noi argumente academice la abilitățile profesionale tradiționale ale președintelui BCE, Christine Lagarde, este criticat că în discuțiile din ultimul an avute cu o serie de ”parteneri” influenți în transmisia impulsului monetar, ar fi devoalat din măsurile avute în vedere de BCE, deși ele erau anunțate ca intenție funcție de situația concretă din teren. La nivelul UE, Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, pe cât de vocală a fost la începutul mandatului ei privind planurile pentru o Uniune reformată, criza pandemică și Brexitul nefinalizat i-a stăvilit avântul, iar comisia a paralizat în ceea ce privește programul ei, fiind nevoie de o rapidă conversie a preocupărilor pe lucrurile stringente, cuplate cu modul de finanțare a redresării economiilor SM.

În ciuda unor soluții salvatoare, la care s-a ajuns cu greu, ele sunt tot mai mult privite ca temporare în loc de deschideri spre noi orizonturi, ceea nu se leagă cu opiniile acelorași care ne vorbesc că lumea se va schimba. Or, acest lucru ne demonstrează o fractura în logica demersului pe termen scurt cu cel pe termen lung, adică nu se poate vedea esența tranziției și costurile acesteia spre economii mai performante, trase în jos de două crize grele în mai puțin de un deceniu. Viitorul o fi mai aproape, după cum afirmă mulți analiști, dar apropierea este de fapt o necesitate de a-l conștientiza. Calea spre acest viitor este pietruită cu pietre nefasonate, înțelegând prin acestea oameni și resurse care trebuie să interacționeze de altă manieră. Oamenii au nevoie de o adaptare post pandemie a politicilor economice, de unde nevoia de inovație a devenit stringentă, manualele de mainstream economics fiind depășite. Resursele, înainte de a le avea efectiv la nivelul UE, sunt înghețate de grijile îndatorării, deși ele sunt accesate individual de SM sub forma unor împrumuturi este drept în condiții mai avantajoase. Dar până la grija îndatorării ne confruntăm cu imposibilitatea depășirii blocajului pentru fondul de redresare (Next Generation EU fund) și a bugetului multianual al UE 2021-2027, conform zicerii că nici un prânz nu este gratuit.

Noile criterii de alocare a fondurilor ne cam spun cine vor plăti până la urmă aceste prânz zis gratuit și luat de mulți ca ultima salvare. Dacă ar fi așa, de ce nu permanentizăm soluția, mai ales când vorbim de necesitatea îmbunătățirii sistemului de guvernanță a UE. Soluția este legată în special de îmbunătățirea funcționării UEM, unde diverse construcții începute imediat după criza financiară – Uniunea Bancară sau Uniunea Piețelor de Capital – încă așteaptă finalizarea după stagii dificile de negociere, iar formulele de stabilizare financiară (ESM sau EFSM), ca prototipuri de transferuri fiscale, se dovedesc insuficiente în cazul în care două SM cu economii medii ar da faliment. Recent, Eurogrupul a decis reformarea MES prin stabilirea unui ”backstop” comun sub forma unei linii de credit pentru îndestularea la nevoie a Fondului Unic de Rezoluție. Această linie de credit se presupune că va ranforsa și complementa Pilonul de Rezoluție a Uniunii Bancare. Chiar dacă miniștri de finanțe au decis devansarea termenului de punere în aplicare a liniei de credit pentru începutul anului 2022, ne întrebăm care este relevanța lui față de urgențele de finanțare determinate de criza pandemică.

Toate aceste mecanisme și construcții instituționale, pe care în analizele noastre le-am comparat ca ”acareturi” în curtea unde este casa principală și nu în interiorul casei principale, au fost considerate ca pași”bit by bit,in fixing the holes in monetary union”. Considerăm că este vorba de o simplă credință întrucât în final deciziile Eurogrupului trebuie supuse aprobării tuturor SM.

Mai există plaga deturnării de fonduri gândite ale UE cu destinație finală pentru dezvoltare sau/și ieșirea din crize economice, plagă care ne trimite la destinatarii din oficiu, cetățenii, ai acestor resurse și la cea mai gravă problemă a zilelor noastre – inegalitatea, care în UE devine tot mai divergentă, România fiind unul din cazuri. Rememorarea lui James Wolfensohn, cel de al nouălea președinte al Grupului Băncii Mondiale (1995 - 2005), un bun prieten al României, trecut recent la cele veșnice, ne duce la un discurs al acestuia din anul 1996, dar foarte actual: “...corruption diverts resources from the poor to the rich, increases the cost of running businesses, distorts public expenditures, and deters foreign investors... it erodes the constituency for aid programs and humanitarian relief. And we all know that it is a major barrier to sound and equitable development.” Papa Francis îl completează cu “corruption is paid by the poor”, adică întotdeauna de către contribuabili.

Unitatea Consiliului European a durat pesemne o clipă, deși s-a spus că înțelegerile dintre SM pe propulsarea măsurilor de a se ieși din criza ultimă ar fi demonstrat că există solidaritate. Ea a existat până la convenirea soluției (pasul hamiltonian de finanțare comună a datoriilor cu destinația clară de a se trece într‑o altă abordare a creșterii și dezvoltării economice), dar punerea ei în practică este la mâna a trei SM (Ungaria, Polonia și Slovenia), al căror comportament înaintea Consiliului European din luna decembrie (7 dec.) a ”inspirat” căi de depășire a momentului, toate sortite eșecului, prin natura modului de a fi luate deciziile. Ocolirea celor trei SM la niveluri de înțelegeri mai restrânse se blochează de necesitatea consensului tuturor SM la nivelul celui mai înalt for de decizie al UE. Acest lucru denotă faptul că UE tot mai largă are de reformat sistemul decizional existent care nu mai poate da rezultate. Diversitatea culturală, un mare activ al Europei, până în anul 2004, poate pune deja presiune pe solidaritate și coeziune, iar acest lucru se simte atât în cadrul și modul de acțiune al instituțiilor comunitare, cât și în modul de protejare a intereselor fiecărui SM. Clipa care a definit încrederea reciprocă și momentum-ul unei noi direcții a acesteia spre mai multă coeziune se va pierde, întrucât liderii europeni se întorc la business as usual, readucând vechile provocări în casă și îndepărtându-se de oportunitățile noi, nelipsite a fi menționate în toate discursurile lor.

Se spune că forța stimulativă impusă de pandemie ar trebui să determine progrese în regulile fiscale ale UE. Dacă nu se va rițui depășirea confruntării pe criteriul respectării statului de drept în alocarea fondurilor UE, atunci ESM reformat rămâne ca alternativă. Problema majoră rămâne îndatorarea, fie prin împrumuturile directe ale guvernelor SM, fie din preluarea datoriilor acestora de către BCE pentru a asigura lichiditate în sistemul financiar. Singura soluție sănătoasă și credibilă a plății cândva a datoriilor publice este creșterea economică (consideră Maria Demertzis, director adjunct al ”Bruegel think tank”), ceea ce nu este o noutate ca modalitate, dar incumbă resurse deocamdată disputate.Jorge Valero, în articolul acestuia din Euroactiv, care comentează conferința de presă după reuniunea informală a miniștrilor pentru afaceri economice și financiare ai UE (11 septembrie 2020), intitulat ”Can EU economies grow enough to repay the increasing debt?” pe bună dreptate spune că sustenabilitatea economiilor unor SM nu poate fi asigurată exclusiv de sprijinul monetar al BCE și ca urmare datoria publică va trebui renegociată. Motivația este cunoscută, SM trec prin cea mai profundă criză în istoria de șapte decenii a UE, care a încetinit considerabil creșterea economică concomitent cu creșterea fără precedent a datoriilor publice. Pe parcursul crizei financiare, datoria publică cumulată a UE a crescut cu 20 pp. la 86,6% din PIB (Marea Britanie fiind exclusă pentru comparabilitate), în timp ce în condițiile încercării asanării crizei pandemice, aceasta ar urma să crească cu încă 15 pp., la 95% din PIB (estimare a Comisiei Europene). Conform regulilor economice, o datorie publică este sustenabilă dacă creșterea economică a statului îndatorat este mai mare decât majorarea costurilor de finanțare a datoriei.

Analize retrospective ale crizei financiare (una din ele este a luiMiguel Marín Cózar: ”The only feasible fiscal union for the euro area”, publicată online, 17 May 2017) ne induc percepția, de altfel confirmată de opinii mai recente, că UE suferă și acum de o criză a datoriilor publice, o criză a creșterii economice și posibil de o nouă criză bancară (sunt posibile foarte multe falimente printre băncile mici și mijlocii), care pot conduce la o criză a euro. Cele mai evidente crize în perpetuare sunt primele și ele au nevoie de o soluție comună și integrată. Privirile se îndreaptă, cum este normal spre guverne și BCE, cele trecute au avut efecte pozitive, dar încă neduse la finalitate, iar cele noi prezintă îndoieli în ceea ce privește viitoare angajări sau asumări ale celor doi actori, fiecare din ei fiind preocupați de limitele propriilor responsabilități. Deja Eurogrupul și Comisia Europeană s-au exprimat că nu ar mai fi nevoie de stimulante noi (dar atenție cele angajate nu sunt încă funcționale), în schimb BCE, în fața valului doi al pandemiei ”rămâne determinată” să acționeze.

Combinația de crize ale UE sau ale zonei euro trebuie privite într-un context mai larg. Pe măsură ce UE s-a lărgit, iar provocările timpurilor în schimbare au sporit, dinamica istorică a UE pare să-și piardă momentum-ul, ceea ne ridică dubla problemă a eficacității construcției europene și a viitorului ei, desprins de problemele și soluțiile prezentului, care, așa cum am menționat, bat în retragere în ceea ce privește permanentizarea și inovația conceptuală. Nu punem la îndoială viabilitatea UE, ci cum poate fi asigurată. La fel ca în multe momente stresante ale UE, cum a fost criza financiară din 2008 și, poate acum, cu criza pandemică, dezbaterea pentru o uniune fiscală considerăm că trebuie să-și găsească locul cuvenit. De ce? Răspunsul este simplu și constă în consensul care există între specialiști că designul euro și arhitectura instituțională a UEM trebuie completate, dar nu cu soluții care încearcă să ocolească pe fond deficiențele, ci cu ceea ce TFUE a prevăzut, alte documente ca Raportul celor cinci președinți au solicitat un pas înainte în integrarea europeană, iar lecțiile celor două crize impun. Marea Moderație a slăbit foarte mult din interesul pentru o formă consolidată a Uniunii Fiscale, crezându-se că defectele nu sunt vizibile, dar necesitatea ei se face tot mai mult simțită pentru a se depăși starea actuală a UEM.

Devine de actualitate și întrebarea cum s-ar fi manifestat cele două crize la nivelul UE și/sau al zonei euro dacă responsabilitățile SM luate prin PSC, mai ales cele cu privire la regulile fiscal-bugetare, ar fi fost respectate. Dar, tocmai putința sau neputința respectării de către SM a PSC sau a exercițiului Semestrul European, credem că ne determină, fie să decelăm cauzele, fie să le depășim prin a nu le mai face loc să se manifeste, astfel încât SM să poată face față și să absoarbă șocurile asimetrice prin mecanisme comunitare reale, permanente, funcționale și ușor accesibile. La urma urmelor este vorba de transferuri fiscale mai la îndemână, în timp real, care produc datorie publică finanțabilă cu garanțiile UE și cu ratingul Comisiei Europene, reflectând puterea economică a UE ca actor global susținută din performanțele încă diferențiate încă ale SM. Desigur, de ce sunt aceste performanțe diferențiate este o altă temă de dezbatere tot foarte complicată, cu condiția ca vinele sau cauzele SM să fie corect partajate, istoric și geografic. Așa am înțelege, după cum afirmă Cozar, limitele fragmentării financiare pe care ”motoarele spirituale” ale integrării – Franța și Germania – nu au reușit să le oprească, după cum și neconformarea multor SM la regulile PSC.

Poate ineficiența unor dezbateri pe necesitatea uniunii fiscale decurge din lipsa unei reale voințe politice de aplecare asupra subiectului la nivel de lideri ai SM (după principiul cunoscut al sacilor plini urcați în căruța unora), dar și a ordonării reflecțiilor specialiștilor pe subiect, prin prisma unui proiect tot politic ca și euro. Convingerea politică ar trebui să decurgă din aprofundarea abordărilor tehnice răspunzându-se la câteva întrebări, formulate de altfel de Cozar: ce dorim de la o uniune fiscală a UE, care este scopul ei, ce nivel de uniune fiscală ar putea corespunde la răspunsurile la primele două întrebări, ce nivel de uniune fiscală ar fi realizabilă astfel ca proiectul ei să fie stabil și sustenabil.

Ușurința evitării subiectului a fost argumentată, incredibil, după criza financiară, că un astfel de eveniment major, distructiv ar fi repetabil numai după câteva decenii, ceea ce realitatea a contrazis prin criza pandemică, iar aserțiunea unor crize însoțitoare a viitorului umanității devine tot mai concludentă. Unii specialiști ne spun că s-au făcut pași concludenți spre un optim al unei uniuni fiscale (evocați deja, dar s-a văzut ne funcționalitatea lor), după cum alții vorbesc de imposibilitatea politică a unei abordări federaliste (mai recent sunt deja opinii că această abordare trebuie privită cu seriozitate). Au fost vehiculate idei de o trezorerie comună a zonei euro, cu un minister de finanțe al acesteia și un mini parlament etc. (Macron), dar fără aprofundări și o respingere de plano a propunerilor fără o analiză (mai ales de către Merkel și SM frugale).

Criza pandemică și efectele ei vizibile major în criza creșterii economice a UE a determinat pasul hamiltonian despre care s-a tot amintit, dar este posibil să intre în uitare, după regula că o nouă viziune, de regulă, și chiar în cadrul UE, este blocată de greutatea și limitele obținerii unui consens, de natură să altereze, în loc de consolidare, mecanismul care ar trebui să genereze încredere între SM, stabilitate, credibilitate și sustenabilitate creșterii economice de care este nevoie mai mult ca oricând în prezent. Percepția este că UE, în ciuda dificultăților recunoscute în prezent de criza economică actuală (degeaba cele mai înalte forumuri spun că este o criză ca nici o alta!), nu pare să fie pregătită pentru o discuție serioasă pe subiect, dar apasă pedala pe o Uniune cu mai multe viteze, concept care nu există în tratatele mult evocate ca fiind de neatins.

Credem că viitorul UE ar trebui să fie orientat de finalitatea proiectului politic european de integrare, chiar dacă sunt situații reale care îi determină devieri, din motive de urgență, consens, legalitate, respect pentru democrație etc.. Direcție principală sau devieri, toate sunt tratate cu o încetineală determinată de birocrația extinsă a funcționării UE. Trebuie să ne punem problema unde suntem cu adevărat în prezent dacă se afirmă că oricum UE se îndreaptă spre o uniune fiscală. Putem pleca de la constatările lui Corez, adaptate realităților în schimbare. Poate unele succese așa se văd din interiorul birocrației UE, dar în nici un caz la nivelul SM cu dificultăți financiare grele. Astfel, avem BCE, care a în două crize severe a acceptat mutualizarea riscurilor SM în bilanțul ei prin programul de achiziții a obligațiunilor emise individual de SM în contul datoriilor lor publice rezultate din performanțe economice diferențiate. Iată un exemplu de partajare a riscurilor, greu de extins pe partea unor transferuri fiscale mutualizate, dar s-a demonstrat că se poate. Avem promisiunea reformelor structurale în multe SM care să îmbunătățească propria lor reziliență la șocuri asimetrice, ceea ce a demonstrat greutatea implementării lor, iar rezultatul a fost creșterea datoriilor publice chiar când criza financiară a fost considerată încheiată. S-a introdus procedura dezechilibrelor macroeconomice pentru a se controla nivelul de la care ele pun în pericol stabilitatea economică.

Consiliul European pentru Riscuri Sistemice cu responsabilitatea supravegherii macro-prudențiale a sistemului financiar, alături de Mecanismul Unic de Supraveghere, au contribuit la stabilizarea sistemului financiar al UE, creșterea rezilienței acestuia și prevenției la noi crize financiare, dar ele nu a putut preveni efectele economice ale crizei pandemice. Îmbunătățirea PSC și Pactul Fiscal, menite să asigure sănătatea politicilor fiscale și coordonarea politicilor din domeniu, au scos la iveală că UE are o problemă cu inexistența unui împrumutător de ultimă instanță, parțial și temporar rezolvată cu mecanismul de finanțare a fondului de redresare EU Next Generation, dar resursele vor veni încet și condiționat de calitatea programelor naționale de reziliență și dezvoltare. Criza economică produsă de pandemie a demonstrat și ea conformarea grea a unor SM la cerințele regulilor fiscale comunitare, programele de austeritate impuse de criza financiară încetinind creșterea lor economică cu acumularea de datorii publice. Situația fiscală dificilă a unor SM din zona euro a demonstrat eșecul angajamentului acestora în depășirea slăbiciunii UEM și implicit a monedei unice. Aprecierea euro față de dolar nu reflectă performanțe economice ale economiilor din zona euro, ci o nouă barieră în restabilirea echilibrelor externe prin exporturi ca factor de tracțiune a creșterii economice.

Mecanismul European de Stabilitate prevăzut a oferi asistență financiară SM cu dificultăți, nu a putut să-și dovedească utilitatea până în prezent (au trecut opt ani de la lansarea lui), ca împrumutător de ultimă instanță. Acest rol pentru SM din zona euro și l-a asumat BCE prin decizia de a trece la Programul OMT (2012) și la variantele ulterioare de a asigura rapid lichiditate în sistemul financiar. La reforma sistemului financiar au contribuit măsurile instituite prin Basel III de către BIS (2011) menit să întărească reglementarea în domeniu, curățirea sistemului bancar, îmbunătățirea managementului supravegherii bancare și riscului bancar. Aplicarea Basel III a fost oportunitatea creării Autorității Bancare Europene (EBA) cu sarcina menținerii tot a stabilității financiare a UE. Dezechilibrul între intervenția în stabilitatea sistemului financiar și cea în stabilizarea sistemul fiscal-bugetar s-a menținut în favoarea primei, această intervenție fiind salutară pentru susținerea creșterii economice și a creării de noi locuri de muncă, dar ea și-a epuizat efectele în fața pandemiei.

Din păcate, toate noile mecanisme de stabilizare sunt armate de decizii politice, iar șansa lor de succes rămâne la cheremul procesului decizional al politicului, care încă nu înclină spre mutualizarea asanării în comun a dificultăților financiare ale unor SM. BCE a exprimat și mai recent că nu-și poate duce la infinit rolul de împrumutător de ultimă instanță, care deocamdată are un caracter proporțional cu ceea ce consideră SM în cauză să se împrumute, dar insistă ca guvernele să-și asume rolul de a crea mai mult spațiu fiscal prin împrumuturi directe, care nu trebuie stopate înainte de a fi convinși de sustenabilitatea creșterii economice capabile să plătească măcar costurile îndatorării publice. Fără a se recunoaște direct, este necesar a se avansa spre uniunea fiscală într-o formă credibilă, la mijloc fiind supraviețuirea zonei euro și implicit a UE. Revenirea la dezbateri pe temă rămâne însă captivă faptului că atât cei pentru, cât și cei care sunt contra, nu pot să-și depășească ideile consemnate în dezbaterile de după criza financiară, deși există multe încurajări pentru inovație și îndrăzneală în domeniu (FMI, de exemplu) sau chiar ale cancelarului Germaniei, Angela Merkel, care a considerat că situația de excepție în care se află UE în prezent are nevoie de măsuri de excepție. Măsurile de excepție le-am văzut, dar ele nu dau semnele unui pas real spre o uniune fiscală, întrucât prima condiție a funcționării corecte a acesteia este un minim de solidaritate la nivelul cetățenilor europeni care inspiră politica liderilor lor. Ori această solidaritate, după cum reacționează liderii europeni nu există. Dar lucrurile au forțat, dincolo de tratate, ca multe SM să fie ajutate prin mecanisme de transferuri fiscale comparabile cu un bail-out, argumentul principal fiind evitarea contagiunii și nu solidaritatea.

Mai trebuie să avem în vedere că moneda unică are o natură ideologică, deci din acest punct de vedere ea nu este neutră ca proiect politic, mai ales în fața cetățenilor europeni, mulți cuprinși de febra populismului întreținută de noii lor lideri radicali ajunși în poziție prin alegeri democratice. Situația solidarității prezente în cadrul UE, caracterizată prin slăbirea obligațiilor SM față de adâncirea integrării economice, impune, în opinia multora, dacă se dorește o uniune fiscală avansată față de formele descrise, constituționalitatea disciplinei bugetare, deja încercată, dar fără efectul scontat. Mai degrabă dezideologizarea euro presupune reforme structurale astfel ca piețele să devină mai flexibile și eliberate de influența politicului. Corez ne spune că funcționarea unei uniuni fiscale autentice nu poate fi dependentă de programele politice individuale ale SM. Avem de depășit o realitate care constă în faptul că UE este o uniune de state suverane și independente, ceea ce însemnă că, în orice formulă de uniune fiscală, avem de respectat democrația parlamentară pe care se fundamentează UE și ea ca entitate include respect față de suveranitatea națională a SM.

Dacă este așa, soluția ar fi pentru o uniune fiscală limitată sau o drastică modificare a tratatelor instituind acest pas. Eșecul Constituției Europene ne relevă posibilitatea primei soluții, cea a unei uniuni fiscale limitate. Considerentul pentru această opțiune ar fi faptul că istoria economică a demonstrat că cetățenii au avut de suferit în primul rând din cauza crizelor bancare, a căror conexiune cu statul (a fi sau a nu fi salvate prin intervenția statului) a dus mereu la înrăutățirea situației economice a cetățenilor. Totuși, piețele internaționale care pot oferi împrumuturi solicită un ”fiscal back-stop” ca o garanție asupra debitorilor, mai necesară acum când volumul resurselor financiare de a ieși din criză și a face tranziția spre un alt model economic (verde și digital) pot crește logaritmic. Ratingul individual al unor SM, ne-edificator din punct de vedre al garanțiilor oferite, presupune implementarea conceptului de mutualizare a datoriilor și finanțării acestora la nivel de UE, dacă vrem ca Uniunea în ansamblul ei să progreseze mai convergent decât până acum, cu pauze și regres. Nu mai este suficient acceptul SM ca BCE să fi devenit aproape un împrumutător de ultimă instanță, chiar și din partea Germaniei. Poate ar trebui și finalizarea mai rapidă a Fondului European de Garantare a Depozitelor Bancare care ar da liniște cetățenilor deponenți de economii în bănci, încercați de grija incertitudinilor zilei de mâine.

Credem că despre acest viitor al UE România ar putea fi interesată, ar da dovadă de concretețe în voința declarată, dar neîndeplinită, de a fi pro-activă la masa negocierilor din cadrul forumurilor comunitare, inclusiv prin pregătirea ei pentru adoptarea euro pe care am dori-o integrată în programul de reziliență și dezvoltare beneficiind de resurse comunitare.

 

 

 

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Napoleon Pop

Napoleon Pop

Consultant strategie, Compartimentul de proiecte strategice, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori