Politica fiscală nu a derivat - în ultimii 25 de ani - din strategii de dezvoltare pe termen mediu și lung, pentru că acestea n-au existat. De aceea, nu avem autostrăzi și multor localități le lipsește apa curentă și canalizarea. În ultimii câțiva ani, reducerea deficitelor s-a realizat prin necheltuirea banilor de investiții (investițiile s-au realizat din ce în ce mai mult din fonduri europene), prin creșterea impozitelor sau printr-o combinație a acestora.

În 2015, această politică a fost exacerbată. S-au adoptat legi pentru ca, în 2016, unele impozite, inclusiv TVA, să poată fi reduse, iar salariile din sănătate și educație să crească. Pe ultima sută de metri, parlamentul a adoptat o hotărâre de majorarea cu 10% a celorlalte salarii din sectorul bugetar. Ambele măsuri produc o deteriorare permanentă a deficitului bugetar (headline) anul viitor, care astfel va ajunge în jurul limitei de risc de 3 la sută din PIB, iar dacă măsurile prevăzute pentru 2017 se vor implementa, la 3,7 la sută.

Deoarece gap-ul PIB se va închide în 2016, deficitul bugetar headline e aproximativ egal cu cel structural, fiind departe de ținta (MTO) de 1 la sută.

Multe țări sunt în această situație, numai că ele nu au atins ținta pentru a deraia mai apoi de la ea. În 2016 și 2017, România va avea - după Croația - cele mai mari deficite structurale din UE (2,7 la sută din PIB potențial, respectiv 3,8 la sută), după ce, în 2015, va fi avut unul dintre cele mai mici deficite structurale.

În particular, în 2016 o reducere a deficitului bugetar prin necheltuierea banilor interni de investiții nu va mai fi posibilă din moment ce absorbția de fonduri europene la începutul noului ciclu va fi relativ scăzută din lipsă de proiecte. Aceste măsuri, și cele preconizate pentru 2017, vor deteriora deficitul bugetar. Astfel, datoria publică va crește.

Despre slăbiciunea din perspectivă macroeconomică a unei astfel de politici au avertizat mulți economiști, cu argumente solide, dar fără succes. În urma criticilor, s-a acceptat de către vechiul guvern o ajustare a măsurilor fiscale, inclusiv reducerea TVA în două etape (cu 4 pp în 2016 și cu 1 pp în 2017), astfel încât și deficitul să se distribuie în timp, în așa fel încât, în 2016, să nu mai depășească 3 la sută din PIB. Pentru unii critici ai politicii de creștere a deficitului, această redistribuire în timp a fost suficientă pentru a se declara satisfăcuți, deși politica fiscală rămâne prociclică și consecințele viitoare vor fi la fel de nocive.

Pentru a fi bine înțeles, spun foarte clar că sunt un adept al impozitelor mici în principiu, și cu atât mai mult cu cât există risipă și hoție în administrație. Dar, în cazul concret al țării noastre, era mai urgentă creșterea salariilor din sănătate și educație. Impozitele s-ar fi putut reduce la un moment ulterior. Nici chiar situația geostrategică foarte complicată nu a contat ca argument în favoarea decuplării celor două măsuri.

Conflictul din Ucraina cerea ca în timp ce asigurăm stabilitatea macroeconomică să creștem cheltuielile de apărare. Din păcate, reducerea TVA și creșterea salariilor lărgesc deficitul bugetar la aproximativ 3 la sută în 2016,  fără să lase spațiu pentru creșterea cheltuielilor de apărare, ca să nu mai vorbim de creșterea celor cu infrastructura. Creșterea cheltuielilor militare în 2017 va necesita crearea de spațiu fiscal. E greu de spus cum se va crea acesta după alegerile din 2016, când politicienii nu mai sunt animați de febra alegerilor.   

Date fiind aceste evoluții, noul guvern pare să fie obligat să adopte politica fiscală derivând din legi deja adoptate, adică să gestioneze implementarea politicii fiscale a guvernului Ponta. Dar această constrângere nu este reală. Noul executiv poate să ceară parlamentului să aprobe un buget în care să anuleze reducerea TVA la 19 la sută.

Știu că această propunere va fi criticată de unii antreprenori, dar cei mai mulți doresc mai degrabă un mediu predictibil, decât reduceri grăbite de impozite și, de aceea, reversibile. De asemenea, este rațional să se renunțe la reducerea impozitului pe dividende de la 16 la 5 la sută, scădere care stimulează dezinvestirea și este discriminatorie față de impozitarea câștigurilor de capital și a economisirilor populației, care vor continua să fie impozitate cu 16 la sută. La fel se poate proceda și în privința unor cheltuieli.

Obiectivul actualului guvern nu trebuie să fie menținerea deficitului cu puțin sub 3 la sută din PIB, ci aducerea lui gradual la 1 la sută din PIB potențial, începând din 2016. De exemplu, abrogarea reducerii TVA ar micșora deficitul la 2 la sută din PIB încă din 2016. Aceasta ar crea premisele reducerii deficitului structural și în 2017, care, fără această anulare, s-ar situa la 3,8 la sută din PIB potențial, conform ultimelor estimări ale Comisiei Europene.       

Desigur, anularea legilor care reduc TVA nu este ușoară, dar este ceea ce trebuie făcut date fiind condițiile economice și geostrategice. Pe de altă parte, apărarea unui deficit cu puțin sub 3 la sută din PIB este relativ ușoară. Un deficit de această magnitudine nu va fi sancționat de UE prin instituirea procedurii de deficit excesiv.

Totuși, depășirea deficitului structural de 1 la sută din PIB potențial înseamnă nerespectarea Compactului Fiscal. Orice țară semnatară a Compactului poate, teoretic, să ne dea în judecată pentru nerespectarea acestui tratat. Penalizările pe care câștigarea procesului le-ar produce sunt de maximum 0,1 la sută din PIB. Dar, având în vedere că multe țări au ținta de deficit structural depășită, nu cred că acest lucru se va întâmpla. De aceea este mult mai important să înțelegem că este propriul nostru interes să evităm deficitele mari. O mică deviație de la țintă poate să ducă avionul, ca sa-l citez pe guvernatorul Isărescu, la o mare distanță față de destinația dorită. În timp ce „înlesnirile” aduse de o creștere a deficitului se văd imediat, consecințele negative apar mai tîrziu, sunt greu de înțeles și, mai ales, foarte costisitoare pentru populație cînd vor apărea.

Un deficit structural mai mare decât 1 la sută din PIB potențial (MTO) este acceptabil pe termen scurt, dacă sunt îndeplinite două condiții: (i) e justificat de un proiect important și (ii) e acompaniat de un program de măsuri credibile de revenire rapidă la nivelul țintă (MTO).

Niciuna dintre cele două condiții nu este îndeplinită de actualul proiect de buget. Pentru România, un proiect important ar fi, de exemplu, construcția de autostrăzi sau, în actualul context geostrategic, dotarea armatei în acord cu noile provocări. Nu este însă cazul acestui buget, deoarece creșterea deficitului bugetar structural reflectă în special o combinație pe care nu o recomandă niciun economist serios: reducerea impozitelor în același timp cu creșterea semnificativă a salariilor, ambele măsuri producând, așa cum am menționat, o deteriorare permanentă a deficitului bugetar.

În ceea ce privește măsurile de readucere a deficitului la nivelul țintă pe termen mediu, impulsul fiscal pe care îl creează deficitul din 2016 este foarte mare (peste 2 la sută din PIB). Pentru a reveni către ținta structurală, ajustarea va trebui să fie de 0,5 puncte procentuale pe an. Aici sunt două probleme. Prima, guvernul de tehnocrați are mandat până la sfârșitul anului 2016, dar el trebuie să prezinte acum măsurile de reducere a deficitului structural cu 0,5 pp din PIB potențial în 2017. Un guvern rezultat din alegerile din 2016 nu va putea găsi soluții mai bune, așa că va trebui să le implementeze pe cele care vor fi identificate acum. Nu văd cum ar putea fi evitată renunțarea la reducerea TVA de la 20 la 19 la sută preconizată pentru 2017. Și ce alte măsuri ar putea fi luate pentru a scădea deficitul? Să se reintroducă taxa pe stâlp, atât de criticată și criticabilă? Să crească acciza la carburant? Să se mărească impozitul pe salariile abia crescute?

A doua problemă este că, în condițiile în care creșterea economică se va menține peste potențial, deficitul headline va trebui redus cu mai mult de 0,5 pp din PIB, poate cu 0,6-0,7 pp din PIB pe an începând cu 2017. Aceasta face sarcina comunicării cu publicul și mai dificilă. Un guvern tehnocrat nu are cum să nu înțeleagă această consecință derivând din simpla accelerare a creșterii economice.

Dacă nu face eforturi să readucă politica fiscală în poziție contraciclică, guvernul de tehnocrați va fi privit de public ca simplu executor al planurilor fiscale ale vechiului guvern. Inacțiunea va compromite ideea de tehnocrat, căci acest buget are, în accepțiunea care prevalează în societate[1], o abordare de stânga în ceea ce privește cheltuielile și una de dreapta în ceea ce privește veniturile. Din păcate, un buget clădit pe o astfel de combinație între cheltuieli și venituri este esența populismului.  


[1] Concepția că guvernele de stânga cresc cheltuielile sociale în timp ce guvernele de dreapta nu o fac este greșită. În „Democracy, Political Competition and Public Debt” (Transylvanian Review of Administrative Sciences, 45E/June/2015, pp. 26-40), am arătat că preferința de timp a oamenilor determină competiția între partidele politice pentru satisfacerea cât mai rapidă a cerințelor de creștere a cheltuielilor sociale.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Lucian Croitoru

Lucian Croitoru

Consilier guvernator, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori