Pe 20 decembrie 2016 s-au împlinit 165 de ani de la nașterea lui Johan Gustav Knut Wicksell. Unul dintre cei mai mari economiști ai lumii. Mă număr printre aceia care spun despre Knut Wicksell că este, probabil, cel mai nedreptățit economist al lumii. Lucrările sale sunt importante atât pentru înțelegerea inflației și a problemelor monetare, cât și pentru înțelegerea problemelor finanțelor publice. Există însă două contribuții enorme pe care Wicksell le-a făcut la metoda de cercetare economică, pe care, după știința mea, nimeni nu le-a subliniat.

Prima contribuție este legată de ceea ce Platon a numit „a doua navigare”, metodă de cunoaștere pe care Platon i-o atribuie lui Socrate, și la care se apelează atunci când simțurile și evidențele materiale nu mai pot asigura cunoașterea. În acest caz, inteligența postulează existența unor entități apartenente la o altă realitate decât cea fizică, și anume la o realitate epistemologic meta-fizică. Între cele două realități, legătura se face prin ipoteze și raționamente. „A doua navigare” înseamă, în concluzie, „raționamente și realități ce pot fi atinse doar cu raționamente” (Reale, 2009, p. 89-90).

În economie, această distincție între planul fizic și cel epistemologic meta-fizic a dus, printre altele, și la dihotomia observabil-neobservabil. Primul care a operat cu o variabilă neobservabilă în teoria economică, și care și-a bazat întreaga sa teorie monetară pe o astfel de variabilă, este, după știința mea, Knut Wicksell. În 1898, el a introdus conceptul de „rată naturală a dobânzii la capital” (Wicksell, p. 102) sau, pe scurt, așa cum precizează la nota de subsol 1 de la pagina 106, „rata naturală”, adică acea rată care asigură stabilitatea prețurilor.

În acest fel, Wicksel i-a adus pe Platon și pe Socrate în teoria economică în cel mai subtil și legitim mod. Când rata actuală a dobânzii este peste cea naturală, inflația scade. Invers, când rata actuală a dobânzii este sub nivelul natural, inflația crește. „Că întotdeauna există o astfel de rată a fost presupunerea noastă implicită susținând întregul nostru argument. În capitolul următor vom analiza dacă ea există cu adevărat, cum poate fi utilizată cu obiectivul atingerii scopului său și întrebări similare despre cauzele care determină rata dobânzii” (Wicksell, 1898, p. 100). Sublinierile îmi aparțin și intenționează să atragă atenția asupra faptului că rata naturală este în realitatea epistemologic meta-fizică.

Wicksell are și meritul deosebit de a fi subliniat că rata naturală nu este relativ constantă, cum s-a presupus în multe lucrări contemporane. Wicksell spune explicit că „rata naturală nu este fixă sau nealterabilă în magnitudine” (Wicksell, 1898, p. 106). Mai mult, el spune că este rezonabil să gândim că rata actuală a dobânzii „tinde să coincidă cu o permanent-schimbătoare rată naturală” (Wicksell, 1898, p. 117), schimbarea permanentă fiind evidențiată în studiile econometrice recente. În sfârșit, Wicksell admite că rata naturală a dobânzii poate avea scăderi abrupte. Analizând scăderea accentuată a prețurilor din perioada 1815-1832 în Anglia, el spune că „trebuie să fi fost o cădere rapidă în rata naturală a dobânzii. Rata actuală a dobânzii a scăzut numai încet și cu ezitare” (Wicksell, 1898, p. 172). Așa cum voi arăta imediat, această contribuție a fost asimilată în practica băncilor centrale și în praxisul teoretic, relativ recent.

Primul care s-a referit la această rată naturală în procesul de conducere a politicii monetare a fost Alan Greenspan (1993), iar primul care a introdus-o în ecuația cererii în modelul standard neo-keynesist a fost Michael Woodford (2003)[1]. De atunci, rata naturală și gap-ul ratei dobânzii au devenit ceva indispensabil în teoria și practica politicii monetare. Ne-a luat 95 de ani să folosim în practică această cunoaștere și 101 ani să o introducem în teoria ortodoxă curentă.

În încheierea referirilor la această primă contribuție vreau să arăt că Wicksell a avut ca program de cercetare oferirea uni instrument, și anume gap-ul ratei reale a dobânzii, pentru a asigura stabilizarea conștientă a prețurilor. ”Băncile (centrale – nota mea) (…) și instituțiile de credit au exercitat până acum numai o influență involuntară asupra prețurilor”. Dar, ”dacă ea (teoria – nota mea) se va dovedi corectă”, băncile și instituțiile de credit „vor fi capabile în mod total conștient să-și urmărească obiectivele în beneficiul indiscutabil al economiei mondiale.” Astăzi știm că, în ipoteza că divina coincidență ține, pe un orizont de timp infinit, rata inflației se poate scrie ca o funcție al cărui singur argument este diferența dintre rata reală a dobânzii și rata naturală a dobânzii. În acest cadru simplificat, inflația este egală cu suma actualizată în prezent, luată cu semnul minus, a gap-urilor așteptate ale ratei dobânzii pe un orizont infinit.

A doua mare contribuție a lui Knut Wicksell, dar nenotată de nimeni din câte știu eu, se leagă de modelele referitoare la formarea preferințelor. Pentru a înțelege această contribuție voi aminti aici teoria clasică a utilității anticipate și teoria prospectivă, elaborată de Kahneman și Tversky (1979). Prima teorie presupune că agenții economici au o funcție de utilitate și o restricție asociată, din care deduc valorile optime care le maximizează valoarea (utilitatea). Cu alte cuvinte, deciziile sunt modelate ca și când agenții optimizează permanent. În teoria prospectivă, deciziile sunt luate din compararea rezultatelor potențiale, ale căror probabilități sunt cunoscute. În teoria prospectivă, funcția de utilitate este o sumă a produselor dintre rezultatele potanțiale, stabilite prin euristici, și probabilitățile asociate rezultatelor respective. Aceste calcule se fac după ce, într-o fază anterioară, s-a stabilit un nivel de referință și s-a acceptat că un rezultat sub acel nivel constituie o pierdere, iar un rezultat peste acel nivel constituie un câștig.

Kahneman și Tversky spun că funcția care stabilește valoarea (utilitatea) are forma de S, concavă pentru câștiguri și convexă pentru pierderi (Kahneman și Tversky, 1979, p. 279). Funcția are proprietatea că „răspunsul la pierderi este mai extrem decât răspunsul la câștiguri”, adică „neplăcerea asociată cu pierderea unei sume de bani este în general mai mare decât plăcerea asociată cu câștigarea aceleiași sume” (Tversky și Kahneman, 1982, p. 454). Cu alte cuvinte, deciziile sunt afectate de o anumită aversiune la pierderi.

Având aceste lucruri clarificate, pot să afirm că Knut Wicksell a fost primul care a spus că o pierdere a unei sume date de bani doare mai tare decât bucură câștigarea aceleiași sume. Aceasta nu știrbește cu nimic meritele teoriei prospective, care are o demonstrație riguroasă oferită de Tversky și Kahneman, pentru care acesta din urmă a și primit Premiul Nobel.

Iată textul din Wicksell care susține afirmația mea: „un câștig datorat unei creșteri norocoase și neașteptate a venitului unui om este extrem de rar (scarcely ever) așa semnificativ ca și pierderea (injury) cauzată de o scădere neanticipată de o magnitudine egală.” (Wicksell, p.3). Sublinierile îmi aparțin.

Aici cuvântul „norocoase” indică aceeași abordare bazată pe risk, similară cu cea din teoria prospectivă și total diferită de cea din teoria utilității așteptate. Cuvântul „neașteptate” arată că în viziunea lui Wicksell exista și un nivel așteptat, care, așa cum înțeleg eu lucrurile, este echivalentul nivelului de referință din teoria prospectivă a lui Kahneman și Tversky.

 

Bibliografie

Clarida, Richard, Jordi Galí, and Mark Gertler (1999), “The Science of Monetary Policy: A New Keynesian Perspective”, Journal of Economic Literature Vol. XXXVII (December), pp. 1661–1707.

Greenspan, Alan (1993), „Testimony Before the Subcommittee on Economic Growth and Credit Formation of the Committee on Banking, Finance and Urban Affairs, U S House of Representatives, July 20, p. 11.

Kahneman, Daniel and Amos Tversky (1979), „Prospect Theory: An Analysis of Decision under Risk”, Econometrica, 47(2), pp. 263-291, March.

Reale, Giovanni (2009), „Istoria filosofiei antice: Platon și academia antică (vol.3)”, Galaxia Gutenberg (Traducere din limba italiană de Mihai Sârbu).

Wicksell, Knut (1936), “Interest and Prices: A Study of Causes Regulating the Value of Money” [Original publication date: 1898], translated by R.F. Kahn, Macmillan.

Woodford, Michael (1999a), “Optimal Monetary Policy Inertia”, ?”, Seminar Paper No. 666, Institute for International Economic Studies, S-106 91 Stockholm, Sweden (April).

Woodford, Michael (1999b), “Commentary: How Should Monetary Policy Be Conducted in an Era of Price Stability?” on Svensson (1999), (September 29).

Woodford, Michael (2003), “Interest and Prices: Foundations of a Theory of Monetary Policy”, Princeton University Press, pp. 381-463.

Svensson, Lars, E.O. (1999), “How Should Monetary Policy Be Conducted in an Era of Price Stability?”, Seminar Paper No. 680, Institute for International Economic Studies, S-106 91 Stockholm, Sweden (November; first draft August, https://larseosvensson.se/files/papers/jh.pdf).

Tversky, Amos;  Kahneman, Daniel (1981), „Framing of Decisions and the Psychology of Choice”, Science, New Series, Vol. 211, No. 4481. (Jan. 30, 1981), pp. 453-458.

[1] Ecuația cererii din modelele de echilibru general conține rata naturală în lucrări ale lui Jordi Gali (2000) sau Edward Nelson și Katherine Neiss (2001), apărute înainte de publicarea de către Woodford a cărții sale fundamnetale Interest and Prices (care este și titlul cărții din 1898 a lui Wicksell), dar aceștia citează capitole din cartea lui Woodford, pe care au citat-o în manuscript. Woodford (1999b), comentând lucrarea lui Svensson  (1999) spune că ecuația cererii din Woodford (1999a) este similară cu cea din Clarida et al. (1999), pe care o citează în manuscris, dar în forma publicată, lucrarea nu conține în ecuația cererii rata naturală a dobânzii. Concluzia mea este că Woodford este primul economist care a introdus rata naturală în ecuația cererii din modelul neo-keynesist în comentariul său asupra lucrării lui Svensson.

 

Woodford, Michael (1999b), “Commentary: How Should Monetary Policy Be Conducted in an Era of Price Stability?” on Svensson (1999), (September 29).

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Lucian Croitoru

Lucian Croitoru

Consilier guvernator, Cancelaria BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori