Aşa cum era de aşteptat, apariţia, la data de 1 martie 2017, a “Cărţii albe privind viitorul Europei“ sub semnătura Preşedintelui Comisiei Europene, Jean – Claude Juncker, a stârnit numeroase discuţii. Din păcate, cele mai multe luări de poziţie din spaţiul public românesc exprimă teamă şi indignare faţă de perspectiva creării Europei cu două viteze, demonstrând ignorarea câtorva lucruri fundamentale.

În primul rând, nu se înţelege faptul că în joc este soarta Uniunii Europene şi nu soarta României. Primele două scenarii propuse (Scenariul 1 – status quo şi Scenariul 2 – reducerea rolului UE la acela de piaţă comună) sunt căi spre disoluţia înceată, dar sigură, a acestei organizaţii.
Or, cu o Uniune Europeană slăbită sau pe cale de dispariţie, România va supravieţui, dar nu va fi nici prosperă, nici democratică, nici liberă. De aceea, poate ar fi cazul (parafrazând un celebru preşedinte american) să ne întrebăm nu ce poate face Europa pentru noi, ci ce putem face noi pentru Europa.

Iar în cazul de faţă, răspunsul constă în susţinerea Scenariului 3 – mai puţine state fac totul împreună; a Scenariului 4 – toate statele fac mai puţine (dar mai bine) împreună; sau – la modul ideal – a Scenariului 5 – toate statele fac totul împreună.

În al doilea rând, este o ipocrizie a acuza geometria variabilă, atunci când ea există deja. Unele state sunt membre ale eurozonei şi altele nu; unele state sunt parte a zonei Schengen şi altele nu; unele state sunt membre ale NATO şi altele nu; unele au derogări (opt-out-uri) de la anumite politici sociale etc.

Soluţia în acest caz este efortul asiduu al fiecărui stat de a îndeplini condiţiile (în viaţa reală, nu pe hârtie) pentru a face parte din toate “cluburile“ de mai sus. Iar cealaltă jumătate de soluţie o reprezintă interzicerea derogărilor: atunci când o majoritate calificată a statelor UE ajunge să adopte o politică (fie ea şi proastă, cum este cazul Taxei pe Tranzacţiile Financiare), ea ar trebui să se aplice tuturor statelor membre. Chiar dacă alegătorii dintr-un stat se pronunţă prin vot împotriva unei anumite politici, democraţia naţională trebuie să se supună democraţiei comunitare. Cu alte cuvinte, votul a 5, 10, 20 sau 50 de milioane de cetăţeni este mai slab decât votul a 250 de milioane (sau cât este majoritatea calificată la nivelul Uniunii)

În al treilea rând, o Europă cu un nucleu tare (Scenariul 3) nu închide uşile în faţa nimănui. Iar faptul că un grup de state face mai multe împreună decât restul ar trebui să constituie un exemplu şi un prilej de ambiţionare pentru cei din afara nucleului, nicidecum un prilej de delăsare, aşa cum se interpretează la noi.

De fapt, alegerea fundamentală pe care trebuie să o facă Europa în acest moment este creşterea coeziunii interne versus creşterea diversităţii. Există o tensiune crescândă între aceste două concepte, alimentată de faptul că, pe teren, provocările cu care se confruntă Europa sunt tot mai diverse: imigraţie (relevantă mai ales în sudul continentului); securitate (în est); protecţia mediului şi reducerea emisiilor de carbon (în nord) etc. Din această perspectivă, şi Scenariul 4 – “toate statele fac mai puţine (dar mai bine) împreună“ – este riscant. Cine va stabili priorităţile? Cum vor putea ţările din flancul estic să impună securitatea ca problemă prioritară? Şi – cu un buget limitat la 1 la sută din PIB comunitar – cine garantează că politica de coeziune şi politica agricolă comuna vor fi finanţate în continuare ca domenii prioritare? Iată de ce scenariul 4 nu ar trebui nici el să fie susţinut de către autorităţile româneşti.

Ar rămâne în discuţie Scenariile 3 şi 5, care asigură supravieţuirea şi dezvoltarea Uniunii, fără a închide uşa în faţa nimănui. De fapt, gurile rele spun că întregul exerciţiu al Cărţii albe are în vedere Scenariul 3 – “mai puţine state fac totul împreună“, celelalte scenarii fiind adăugate în mod ilustrativ. Dar chiar şi acest Scenariu 3 (ca sa nu mai vorbim de Scenariul 5 – “toate statele fac totul împreună“) se va confrunta cu nişte provocări teribile:

  1. Va fi foarte greu de a reuni în cadrul nucleului dur state care împărtăşesc aceeaşi filozofie economică. După cum arată Markus Brunnermeier, Harold James şi Jean – Pierre Landau în “The Euro and the Battle of Ideas“ (vezi şi articolul meu Următoarea provocare pentru elitele României“ pe cursdeguvernare.ro), există o prăpastie între filozofia economică germană (prin extensie – nordică şi central – europeană) a contractelor care trebuie respectate, a datoriilor care trebuie plătite, a creşterii economice prin reforme structurale şi a competitivităţii externe ca rezultat al eficienţei pe de o parte şi filozofia economică franceză (prin extensie – mediteraneană) a contractelor şi datoriilor facultative, a creşterii economice prin relaxări fiscale şi monetare şi a competitivităţii externe prin devalorizări. Or, dacă asemenea diferenţe fundamentale vor persista în cadrul nucleului dur, nu vom avea altceva decât o repetare la scară mai mică a disfuncţionalităţilor din UE.

  2. Statele nucleului dur ar trebui să facă parte – toate – din aceleaşi organizaţii, tocmai pentru a asigura coeziunea internă a grupului. Dar Germaniei îi va fi foarte greu să coalizeze un astfel de grup, atâta timp cât Suedia şi Danemarca îndeplinesc toate condiţiile, dar nu sunt membre ale eurozonei sau atâta timp cât Finlanda şi Austria îndeplinesc toate condiţiile, dar nu sunt membre ale NATO. Din nou, soluţia pare a fi acceptarea de către toţi cei implicaţi a eliminării derogărilor şi a prevalenţei democraţiei comunitare asupra democraţiei naţionale, lucru extrem de greu de obţinut (dar nu imposibil)

  3. În final, problema – cheie, de care depinde însăşi viabilitatea nucleului dur – o constituie reforma bugetară. Fie statele implicate vor accepta o multiplicare de câteva ori a bugetului şi existenţa unor transferuri bugetare în cadrul nucleului dur (ceea ce presupune ca Germania să trateze provinciile suedeze la fel cum tratează provinciile germane), fie exerciţiul va fi sortit eşecului. Cu un buget de numai 1 la sută din PIB şi acela distribuit de o manieră “piecemeal“ nu se pot face multe nici chiar în cadrul nucleului dur.

În concluzie, provocările şi incertitudinile care stau în calea progresului Uniunii Europene sunt considerabile (dar nu insurmontabile). Depinde de noi să demonstrăm solidaritate cu proiectul european şi nu să-l obstrucţionăm prin revendicări de tip parohial.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori