Codul fiscal, trimis de Preşedinte la Parlament pentru a fi reanalizat, cuprinde o serie de prevederi care, dacă ar fi aplicate, pot şubrezi stabilitatea macroeconomică atât de greu câştigată.

De la bun început, trebuie să fac trei precizări:

  • Opiniile de mai jos sunt personale şi nu reprezintă punctul de vedere oficial al BNR;
  • Există şi părţi bune ale Codului Fiscal, de natură a simplifica relaţia cu contribuabilul, dar ceea ce este în discuţie sunt prevederile legate de reducerea a numeroase categorii de taxe, cu un efect cumulat de runda întâi de 2,3 procente din PIB. O reducere neetapizată şi cumulată a acestor taxe este de natură a arunca în aer deficitul bugetar, lucru cu care până şi cei mai înverşunaţi apărători ai Codului Fiscal cred că sunt de acord;
  • O critică la adresa pachetului de reduceri fiscale nu reprezintă un parti-pris politic; în definitiv, toate partidele parlamentare (de la stânga la dreapta) au votat în cvasi-unanimitate respectivele reduceri, astfel încât critica le este adresată în mod egal.

 

 

Care sunt cele cinci capcane macroeconomice conţinute de prevederile Codului Fiscal? Să le luăm pe rând:

  1. Adaugă un stimul fiscal unei economii care creşte peste potenţial. (Ştiu: se vor găsi unii economişti care să nege existenţa ciclurilor economice sau conceptul de PIB potenţial, însă aceştia se descalifică singuri ca profesionişti). Conceptul de PIB potenţial arată cu cât poate creşte economia fără a crea presiuni inflaţioniste, date fiind cele trei “ingrediente” care compun creşterea economică : capitalul (investiţiile), forţa de muncă (demografia) şi productivitatea totală a factorilor. România nu stă strălucit la nici unul din aceste “ingrediente”: şi atunci de unde pretenţia unei creşteri sustenabile de peste 5 la sută anual? Cele mai multe studii, făcute atât în cadrul BNR, cât şi de către organismele financiare internaţionale, estimează creşterea potenţială din România undeva între 2,5 şi 3 la sută pe an. Nu înseamnă că suntem “condamnaţi” la aceste niveluri de creştere: investiţiile pot fi stimulate, la fel ce şi demografia sau productivitatea, prin politici de reforme structurale (neplăcute politic, pentru că, spre deosebire de politicile fiscale, nu aduc voturi). Astăzi, economia României creşte cu aproape 4,5 la sută pe an (deci peste potenţial) şi nu există nici un motiv pentru a adăuga stimuli suplimentari de creştere printr-o relaxare masivă a politicii fiscale. Este ca şi cum un şofer ar apăsa pe acceleraţie în timp ce maşina în care se află o ia la vale, convins fiind că nu va trebui să frâneze brusc, deoarece legea gravitaţiei nu i se aplică. În definitiv, dacă ştim că frânarea este inevitabilă, ce este de preferat: o creştere în “dinţi de fierăstrău”, de 5%; 5%; -2% şi 1% (pentru un total de 9% în patru ani) sau o creştere sustenabilă de 3%; 3%; 3%; 3% (adică 12% în patru ani)? Aici trebuie să vorbim şi de ipocrizia mediului de afaceri autohton, care preferă câştigurile pe termen scurt (şi presează asupra factorului politic) chiar ştiind bine că acestea sunt nesustenabile şi reversibile în timp. Despre omul de rând, ce să mai vorbim? Deprins cu supravieţuirea de pe o zi pe alta, orice concept de planificare pe termen lung îi este străin cu desăvârşire, aşa încât se bucură pentru orice câştig prezent, indiferent de preţul pe care va trebui să il plătească ulterior. Înţeleg că procesul de supraîncălzire al economiei este contestat, prin faptul că nu avem în prezent presiuni inflaţioniste. Acest paradox are două explicaţii: pe de o parte, deflaţia este un fenomen temporar, indus de politici precum scăderea TVA la alimente (al cărei efect statistic va disipa peste un an); pe de altă parte, economia prezintă încă un deficit de cerere (“output gap”), care însă se va închide în prima jumătate a anului 2016, exact atunci când sunt presupuse să intre în funcţiune scăderile de taxe, iar cu un output gap pozitiv presiunile inflaţioniste nu vor întârzia să se manifeste.
  2. Deficitul bugetar ajunge la nivelul de 3 la sută din PIB (sau peste acest nivel) într-un an în care creşterea economică supraperformează. Ce se va întâmpla în anii în care - inevitabil - creşterea economică va subperforma? Deficitul bugetar se va duce la 5-6 procente din PIB? Avem de a face cu o neînţelegere gravă – nu numai la noi, în România, ci în întreaga Europă - a faptului că deficitul bugetar de 3 la sută din PIB este o limită pentru anii slabi şi că în anii buni deficitul trebuie să fie 1 la sută din PIB sau zero, tocmai pentru a crea loc unei creşteri a deficitului până la 3 la sută în anii slabi. Nu mai pun la socoteală faptul că deficitul respectiv va trebui finanţat şi nu garantează nimeni că dată fiind incertitudinea din mediul internaţional (situaţia din Grecia, politica monetară preconizată de Federal Reserve şi de Banca Angliei etc.) dobânzile la care se poate finanţa statul român nu vor creşte semnificativ.
  3. Politica monetară va trebui probabil să reacţioneze şi să devină, măcar ea, contraciclică, dacă politica fiscală devine agresiv prociclică. Într-un mediu economic cuprins de euforie (nejustificată) este uşor să ne imaginăm preţurile locuinţelor crescând cu 8-10 la sută pe an. Ce vor face mulţi deponenţi la bănci, a căror dobânzi de 2 la sută de abia acoperă rata inflaţiei şi comisioanele de administrare? Există riscul real ca intermedierea imobiliară să redevină un sport naţional, aşa cum a fost în perioada 2007- 2008. Banca Naţională nu are cum să rămână indiferentă şi să nu ridice nivelul dobânzilor. Astfel, ce se va câştiga pe “mere” (prin relaxarea politicii fiscale) se va pierde pe “pere” (prin înăsprirea politicii monetare).
  4. România riscă să promoveze un model de creştere consumerist, care să o condamne la capcana venitului mijlociu (“middle income trap”). Acest risc, despre care nimeni nu vorbeşte în România, este riscul cu care se confruntă orice ţară ajunsă cu PIB/ locuitor în zona 8000-10.000 de dolari. Dacă autorităţile aleg să stimuleze consumul, prin sacrificarea investiţiilor şi a exporturilor, ţările respective au toate şansele să rămână prinse în capcana venitului mijlociu, o zonă din care nici nu mai cresc, dar nici nu mai scad (vezi cazul Greciei, Argentinei şi al altor state mediteraneene şi sud – americane cu care ne asemănăm). Din contră, dacă autorităţile conving populaţia să amâne consumul şi să stimuleze investiţiile şi exportul, există toate şansele ca economiile respective să iasă din capcana venitului mijlociu (vezi cazul Estoniei, Slovaciei şi chiar al Poloniei).
  5. Încălcarea unuia din criteriile de la Maastricht, cel referitor la deficitul bugetar, semnalizează “seriozitatea” întregii clase politice (şi a mediului de afaceri) în ceea ce priveşte adoptarea euro, atunci când – teoretic cel puţin – ar trebui ca România să intre în Mecanismul Ratelor de Schimb II la 1 ianuarie 2016. Aici lucrurile sunt simple: lumea de la noi a înţeles că intrarea în zona euro sau în antecamera acesteia (MRS II) implică respectarea de reguli; or câţi sunt în România dispuşi să respecte regulile, atunci când dictonul de bază este “merge şi aşa”?

 

 

Este momentul să facem o scurtă pauză în expunerea noastră şi să ne întrebăm: dacă lucrurile de mai sus (sau cea mai mare parte din ele) sunt atât de evidente, de ce Codul Fiscal nu a întâmpinat o opoziţie mai puternică? Răspunsul este simplu: în România nu s-a înţeles faptul că stabilitatea macroeconomică este o condiţie sine qua non a creşterii, a dezvoltării, a bunăstării. Decidenţii politici şi de afaceri de la noi preferă să privească stabilitatea macroeconomică drept ceva “nice to have” (drăguţ de avut) şi nu ca pe o precondiţie a dezvoltării. De aceea, nu se înţelege faptul că orice subminare a stabilităţii macroeconomice face ca toate celelalte proiecte să rămână în aer, fără un fundament real.

 

 

Pe lângă cele cinci capcane macroeconomice conţinute în Codul Fiscal, mai trebuie semnalată una, de natura politicii externe: este vorba de semnalul pe care îl trimite România ca stat indisciplinat fiscal (care a ieşit din procedura de Deficit Excesiv, pentru a reintra din nou. Nota bene: statele care încă se află în Procedura de Deficit Excesiv converg încet-încet spre Obiectivul lor pe Termen Mediu şi nu se îndepărtează, precum România!). La nici o lună după ce indisciplina fiscală a Greciei a fost dezavuată la cel mai înalt nivel european, România vine să se alăture nu grupului majoritar (disciplinat) condus de Germania, ci grupului minoritar, indisciplinat, condus de Franţa. Şi asta în numele unor orgolii patriotarde greu de înţeles de genul “ştim noi mai bine decât FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială”. Dacă aşa este - adică ştim noi mai bine - propun ca data viitoare când vom intra în criză să nu ne mai adresăm instituţiilor respective pentru finanţare, ci să ne finanţăm de pe pieţele libere, la rata dobânzii de piaţă.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori