COMENTARII la volumul 2 al cărții „România între Est şi Vest. Achitarea anticipată a întregii datorii externe: un experiment unic”  de Ion Alexandrescu

 

  • Acest volum umple un mare gol în cercetarea istoriei economice de la noi, cu referire la o perioadă despre care se discută mai mult în termeni ideologici, decât în termeni științifici. Sunt multe lecții de învățat, nu numai de către România, ci de către toate statele, din studierea cu obiectivitate a politicilor economice ale regimului comunist din perioada 1972-1989.
  • Între 1972 şi 1982, România a fost singura ţară membră a CAER ( şi, alături de Iugoslavia, singura ţară comunistă) care a fost membră a FMI şi a Băncii Mondiale (BIRD). Explicația oficială: „cooperarea intențională cu toate ţările lumii”. Explicația reală: necesarul de capital pentru dezvoltarea ţării, capital care nu putea fi obţinut din resurse interne. În perioada respectivă (1972-1982), România a obținut de la BIRD credite în valoare de 2,2 mld. $ pentru 32 de proiecte (16 agricole şi 16 non-agricole).
  • În total, incluzând creditele de la bănci private (Barclays, Manufacturers Hanover  ) datoria externă a României a cunoscut un vârf de aproximativ 11 mld. $, iar costul total al acesteia (inclusiv dobânzile şi comisioanele), a ajuns până în 1989 la aprox. 23 mld. $. Principala cauză: creșterea dobânzilor de către Fed, sub conducerea lui Paul Volcker, în prima parte a anilor 80, creștere care a afectat toate statele în curs de dezvoltare (dar numai România a decis să plătească datoria anticipat).

O lipsă a cărții: nu analizează suficient impactul creșterii dobânzilor de către Fed asupra creditelor de la  Instituțiile Financiare Internaționale, IFI, respectiv a creditelor de la băncile private.

  • În 1982-1983, România este nevoită să reeșaloneze scadențele la credite, iar ulterior, Ceaușescu, furios pentru faptul că a fost penalizat de creditori în pofida deschiderii din politica externă, decide să ramburseze în devans întreaga datorie. Primul pariu riscant al regimului comunist a fost să se împrumute de la un bloc politico-militar rival. Deschiderea în materie de politica externă promovată de regimul comunist (şi considerată suficientă de către Ceaușescu pentru a-i asigura un tratament preferențial) nu a fost considerată suficientă în Occident, în condițiile în care politica internă a României era tot mai represivă. De exemplu, Ceaușescu a fost indignat de tratamentul favorabil acordat de creditori Ungariei, devenită membră a FMI şi a BIRD după 1982, fără a remarca faptul că, în acest caz, liberalizarea internă era mult mai avansată decât în România.

 

Lecția nr.1: Fără o liberalizare pe toate planurile (politică externă, politică internă, politică economică), Vestul nu avea motive suficiente pentru a-i acorda României un tratament preferențial. Cu atât mai puțin după venirea la putere a lui Ronald Reagan, care a avut o politică de mână forte faţă de ţările comuniste. O ţară care se împrumută masiv de la un bloc politico-militar rival (aviz Greciei şi Italiei în relațiile lor cu China de astăzi) nu are decât două alternative: fie preia setul de valori al acelui bloc (ceea ce în cazul României ar fi însemnat liberalizarea internă şi externă, adică un fel de „soluție iugoslavă”), fie respinge acel set de valori, cu riscul pierderii finanțării („soluția albaneză”).

 

Regimul comunist din România a cochetat, timid, cu „soluţia iugoslavă” (a liberalizării) între 1979 şi 1982 după care a adoptat „soluţia albaneză” (a izolării autarhice), între 1982 şi 1989.

  • Peste problemele de natură politică s-au suprapus cele de natură economică. Ambiția de a atinge ritmuri de creștere economică peste potențial (o constantă a ultimei jumătăți de secol în România) a dus la adâncirea deficitului de cont curent (până la 5,2% din PIB în 1980) şi a inflației. Ce-i drept, inflația fiind reprimată, prin sistemul rigid al prețurilor administrate (nici o creștere de preţ între 1973 şi 1982), ea se manifesta prin lipsa produselor (penurie). Aviz decidenților economici de astăzi.

În al doilea rând, menținerea în viaţă a unor întreprinderi neviabile, din considerente politice şi sociale, avea să amplifice lipsa de competitivitate a economiei românești. Dată fiind centralizarea deciziei economice, întreprinderile de stat nu erau supuse presiunilor pieței, nefiind lăsate să facă comerţ cu exteriorul (funcție preluată de întreprinderile de comerţ exterior, ICE).

În al treilea rând, în relațiile cu IFI, autoritățile române acceptă cu greu să furnizeze informații statistice pe care le consideră confidențiale (deşi ele sunt  furnizate în format standard de către toate statele membre). Mai mult, începând cu un anumit moment, miniștrii şi cadrele responsabile sunt sfătuite de autorități să mintă în negocierile cu echipele FMI ( un alt obicei care s-a perpetuat în timp), fapt care a avut un impact sever asupra încrederii reciproce.

De altfel, lipsa încrederii reciproce a făcut ca, în anii 80, România să aibă dificultăți în a rambursa o datorie externă echivalentă cu circa 30% din PIB, în timp, ce în prezent, încrederea de care (încă) se bucură ţara face ca o datorie de circa 50% din PIB să nu prezinte probleme în ceea ce privește achitarea ei.

 

Lecția nr.2: O relație de parteneriat, mai ales pe termen mediu şi lung, nu se poate construi între entități care nu au încredere una în alta.

 

FMI şi BIRD erau bucuroase, în anii 70, că prin prezența României între membrii lor, puteau clama o acoperire internaţională dincolo de hotarele ideologice. Entuziasmul lor avea să              se tempereze, văzând reticența autorităților române de a implementa până şi cele mai elementare măsuri de echilibrare macroeconomică (deprecierea monedei, acceptarea prețului internațional al energiei etc.)

  • Probabil că eroarea cea mai mare a regimului Ceaușescu a fost de a continua dezvoltarea industriilor energofage chiar după criza petrolieră din 1973. Rafinăria Petromidia, Combinatul Siderurgic Călărași, Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște sunt doar câteva exemple de negare a realității, împovărând importurile României cu energie şi materii prime inexistente în ţară. Aceasta în timp ce majoritatea celorlalte ţări s-au reorientat după 1973 spre producții mai puțin energointensive.
  • Al doilea pariu foarte riscant al regimului comunist din România a fost acela de a spera că, odată importate o serie de tehnologii din Occident (care oricum erau spre sfârșitul ciclului lor de viaţă la momentul importării), cercetarea științifică românească va fi capabilă să le preia „din mers” şi să asigure, prin forţe proprii, reînnoirea tehnologică. Or, acest lucru nu s-a întâmplat, din cauza unui cumul de factori:
    • lipsa de conlucrare dintre cercetarea fundamentală (din mediul universitar) cu cercetarea aplicată (de la nivelul institutelor de cercetare şi a întreprinderilor)
    • absența stimulentelor pentru inovare
    • economii făcute în mod absurd la importul de literatură științifică, mai ales după 1982, fapt care a decuplat cercetarea românească de cea mondială
    • raritatea schimburilor de opinii între specialiști (dificultăți în participarea la conferințe internaționale) etc.
  • Astfel, România a încheiat anii 80 cu tehnologii care erau deja învechite în anii 70, iar lipsa de înnoire tehnologică a făcut ca, în continuare, exporturile să se bazeze masiv pe produsele Or, acceptanța socială a sacrificiilor s-a oprit în momentul în care a fost afectată capacitatea populației de a se alimenta.

 

Lecţia nr.3: Un regim se poate menține atâta timp cât nu afectează necesitățile umane primare (nevoia de hrană, nevoia de adăpost).

 

  • La factorii politici şi economici amintiți se adaugă şi o serie de factori financiari. După 1985, Ceaușescu se comporta ca un om în culmea indignării, deoarece nici unul din pariurile sale riscante nu s-a adeverit: Occidentul a rămas nerecunoscător pentru liberalizarea politicii externe, cercetarea autohtonă s-a dovedit incapabilă de inovare tehnologică, publicul intern s-a arătat refractar la sacrificii etc. Decizia sa de a plăti în întregime datoria externă poate fi înțeleasă, ca modalitate de scăpa de influențele externe, într-o logică a „albanizării”. Însă decizia de a plăti în devans este ilogică, deoarece astfel nu numai că nu îi îmbuna pe creditori, ci îi antagoniza şi mai tare, în același timp cu pierderea suportului popular intern. Cu atât mai mult, pretențiile lui Ceaușescu de a beneficia de reduceri de dobânzi (în contul datoriei plătite în devans) sau de a plăti în produse şi nu în bani, trebuie să-i fi șocat pe creditori. De remarcat că aceștia erau de acord, în principiu, să nu perceapă penalizări pentru achitarea în devans a datoriei, cu condiția ca această achitare  să urmeze regulile internaționale consacrate.

Astfel, deşi România a intrat în anii 90 fără datorie externă, ea nu a beneficiat de aceeași bunăvoință precum alte state (Polonia, Egipt) care aveau datorie, tocmai din cauza faptului că i-a antagonizat inutil pe creditori.

  • Dacă Ceaușescu s-ar fi înconjurat de oameni cu gândire independentă, care să-i arate pericolele la care se expune, poate că multe din aceste erori ar fi fost evitate.

 

Lecţia nr.4: Un lider înțelept se înconjoară de oameni mai deștepți decât el, capabili să-i spună adevăruri neplăcute, deoarece ştie că numai aşa poate evita greșeli grave.

 

Decizia de a limita drastic importurile a dus, printre altele, la reînvierea unei concepții autarhice despre economie, sintetizată prin sintagma „Avem tot ce ne trebuie”. De voie sau de nevoie, România  a încercat în anii 80 să producă întreaga gamă de produse, de la lame de ras până la aeronave. Experimentul s-a finalizat cu un eșec şi cu o pierdere de resurse, derivând din ignorarea legii economice a avantajului competitiv.

 

Lecţia nr.5: Nici o ţară de dimensiuni mici sau mijlocii nu are resursele necesare pentru a produce intern toate bunurile imaginabile. Şi, chiar dacă ar avea respectivele resurse, legea avantajului competitiv îi cere să se concentreze  asupra producerii acelor bunuri unde eficiența este maximă.

 

În final, să trecem în revistă erorile neforțate (care ar fi putut fi evitate), respectiv evenimentele inevitabile asupra cărora regimul comunist din România nu avea nici o influență.

 

Erori evitabile

 

  1. Ritmuri de creșteri economică peste potențial, ducând la o creștere a deficitului extern şi a inflației (reprimate).
  2. Păstrarea în funcțiune, din rațiuni politice şi sociale, a multor întreprinderi neviabile.
  3. Liberalizarea politicii externe neurmată de liberalizarea politicii interne şi de liberalizarea economiei.
  4. Relații bazate pe profundă neîncredere (şi pe raportări false) cu IFI.
  5. Continuarea investiției în industrii energofage şi/sau importatoare de materii prime, chiar şi după criza petrolieră din 1973.
  6. Economii făcute în domeniul cercetării, domeniu strategic de care depindea reînnoirea tehnologică.
  7. Cultul personalității, cu desconsiderarea oricăror opinii critice alternative.

 

Evenimente adverse inevitabile (asupra cărora politicile României nu aveau nici o influență)

 

  1. Crizele petroliere din 1973 şi din 1981.
  2. Întărirea politicii monetare de către Fed în mandatul lui Paul Volcker.
  3. Intensificarea Războiului Rece începând cu 1981, sub președinția lui Ronald Reagan.

 

Evenimente care nu pot fi clasificate univoc (în care deciziile de politici puteau sau nu să aibă o influență)

 

  1. Asigurarea de infuzii de capital dintr-un bloc politico-militar rival (dar care era alternativa?)
  2. Incapacitatea cercetării românești de a veni, pe scară mare, cu soluții de retehnologizare a economiei.

 

Perioada supusă analizei în cartea lui Ion Alexandrescu este o perioadă fascinantă, plină de învățăminte pentru decidenții autohtoni, dar şi străini. Tot ceea ce se cere este o abordare obiectivă, lipsită de accente ideologice.

 

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Valentin Lazea

Valentin Lazea

Economist șef al BNR

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.
Politica de utilizare cookies

Căutare

Autori