Pentru o funcționare bună a piețelor, pentru inovație, este nevoie de concurență corectă și de prețuri care să exprime nevoi în raport cu resursele disponibile. Drept este că piețele au miopii ce pot conduce la eșecuri în lanț; este și situația cu subutilizarea masivă a resurselor – ce a fost examinată de Keynes în special. Competiția corectă presupune că firmele ce nu fac profit în mod sistematic, sau care nu se pot redresa, să iasă de pe piață; ieșirea, “’exit-ul” de pe piață poate fi însoțit de intrarea (entry) pe piață a altor firme. Competiția întruchipează spiritul întreprinzător, care stă la originea inovației (exceptând idei ca simple “accidente”, programe finanțate de guverne din rațiuni de securitate, strategice). Criza financiară și economică  din ultimul deceniu permite analogii privind fenomenul “constrângerilor bugetare slabe” și impactul asupra performanțelor economice.

 

Constrângeri bugetare “slabe”

 

În sistemul de comandă (cu dirijare centralizată a resurselor) ieșirea din viața economică era un fenomen nu dictat de piață, în condițiile în care prețurile erau stabilite centralizat și nu exprimau raritatea resurselor în raport cu cererea (ca nivel și ca structură cum ar fi fost revelate de piață). După cum arată Janos Kornai (Economics of Shortage, 1980), sistemul genera penurie (shortages) în mod endemic. Penuria exprima o foame imanentă și nelimitată de resurse. În plus, inoperabilitatea indicatorilor de eficiență era ilustrată de slaba relație între rezultate (venituri) și cheltuieli – o expresie a “constrângerilor bugetare slabe” (soft budget constraints). Foamea de resurse contribuia la ineficiență, la producție calitativ inferioară; este o experiență trăită în România.În Ungaria și Polonia, unde au fost încercate reforme de piață înainte de 1989,  lucrurile au fost atenuate.

Odată cu trecerea la economia de piață, schimbarea radicală de prețuri relative și întărirea constrângerilor bugetare a arătat, fie și parțial, ce firme se pot adapta și care nu la noul context, la rigorile piețelor. Magnitudinea schimbării necesare în alocarea și utilizarea resurselor și capacitatea limitată de adaptare a multor întreprinderi a provocat o mare tensiune, “încordare structurală” în sistem. Aici găsim o explicație pentru apariția arieratelor (întârzieri de plată) ca sindrom, ca pseudo-monedă, ca anti-corpi la șocuri puternice ( vezi și studiul meu “Inter-enterprise arrears in post-command economy”, IMF Working Paper,1994). În timpul “’recesiunii transfomationale” dupa 1989, arieratele au explodat. În economiile ce au reușit o realocare mai ușoară a resurselor, arieratele au scăzut ca intensitate; unde a existat o moștenire mai apăsătoare, cu întreprinderi mari și imobilizări vaste de resurse, arieratele au persistat ca volum mare și au gripat sistemul; unele firme au funcționat cu “valoare adăugată negativă” ani întregi – temeiul de a le ține pe linia de plutire fiind legată de considerente sociale (imposibilitatea de a oferi locuri de muncă alternativă).

În sistemele de comandă, “constrângerile bugetare slabe” sunt o trăsătură structurală. Slăbirea constrângerilor bugetare poate apărea însă și în economii de piață mature, în perioade de recesiune mai ales, sau când se produc șocuri mari – precum într-o criză adâncă. S-a vorbit despre întreprinderi și bănci “’zombie”’ în criza din anii 90 în Japonia; s-a văzut legătura între industria financiară și firme non-financiare în condițiile în care băncile aveau expunere considerabilă față de entități care nu mai puteau onora obligații de plată. Și s-a văzut că un număr mare de firme ineficiente înrăutățește alocarea resurselor și  dinamica productivității.

Criza financiară izbucnită în 2008 revelează o slăbire a constrângerilor bugetare și o încetinire a procesului de exit și entry pe piață. Explicația este legată de dificultăți de realocare a resurselor în condiții de creștere economică lentă, de supraîndatorare (debt overhang) și, nota bene, în pofida unui cost al creditului foarte scăzut – când ai prezuma o înclinație de restructurare superioară  ținând cont de costul redus al creditului. În fapt, dobânzile mici ușurează viața companiilor mai puțin performante, reduce propesiunea către restructurare.

La Sintra (Portugalia), în iulie a.c., guvernatorul Băncii Angliei, Mark Carney, a evocat date ce arată că numărul companiilor tip zombie (pentru care veniturile înainte de impozite/taxe și plata dobânzilor sunt inferioare cheltuielilor cu dobânzile) a crescut în economiile avansate după 2008 – de la sub 6% la peste 10% din total (în analiză au fost cuprinse companii listate la bursă cu vechime de cel puțin 10 ani). Un studiu al OECD publicat în ianuarie 2017 arăta că între 2008 și 2013 numărul firmelor zombie a crescut cu 3-5% în țările industrializate. Iar o analiză făcută de experți ai Bank of America arăta că cca 9% din firmele din Europa abia pot acoperi dobânzile la împrumuturi (nu și principalul). O inferență privește efectul unei normalizări a politicii monetare a BCE pentru aceste companii. Sunt înțelese deci exhortații de a stimula reforme structurale, restructurări. De notat că Banca Reglementelor Internaționale pune în relație mersul politicilor monetare în ultimele două decenii cu alocarea de resurse (sub-optimă) în economia globală, o deformare a ciclului financiar.

Firme cu mari probleme există și în economia românească, deși mai puține  (ca fenomen) decât în primul deceniu al tranziției; unele firme nu adaugă valoare, însă, precum altădată, supraviețuiesc din varii motive. Există firme ce produc valoare, dar nu sunt profitabile și care au nevoie de restructurare majoră; din considerente diverse, unele de ordin social, sau din lipsă de resurse financiare, restructurarea este întârziată. Există firma mari care au profituri suprinzător de mici de ani buni; unele din ele este de presupus că folosesc “optimizări fiscale” pentru a plăti cât mai puțin fiscului. Există companii menținute pe linia de plutire cu bani aduși de acționari (a se vedea analize ale Direcției de Stabilitate Financiară din BNR). De ce acceptă acționarii să efectueze “transfuzii” de resurse, să-și salveze firmele an după an? Întrucât nu se poate crede că avem de-a face cu samariteni; o explicație plauzibilă este că au loc alterări contabile care să ocolească fiscul. Atât timp cât acționarii aduc bani de acasă pentru a-și salva firmele, unii ar putea zice că este în regulă, deși pare un comportament irațional. Rămâne întrebarea privind funcționarea pietelor, regimul de constrângeri bugetare, dacă se poate tolera o astfel de situație de cei care trebuie să vegheze la buna conduită în afaceri (Consiliul Concurenței, ANAF/MFP, autorități de reglementare și supraveghere, etc). Cum semnala Reuters recent,  România, alături de Bulgaria și Croatia, se află la coadă între statele din UE în privința întârzierilor la onorarea obligațiilor de plată în relațile dintre firme.

Companii ca cele menționate mai sus alterează competiția, contribuie la alocarea mai puțin bună a resurselor, înseamnă extragere de rente necuvenite și evaziune fiscală, încetinesc progresul tehnic, împiedică în largă măsură dezvoltarea afacerilor bune. Asemenea întreprinderi diminuează atât eficiența alocativă (la nivelul economiei), cât și pe cea la nivelul firmei.

Trebuie subliniat că, in timp ce constrângerile bugetare slabe sunt de natură sistemică, structurală, în economiile de comandă, “constrângerile bugetare tari” (hard) definesc economiile de piață – unde intarea și ieșirea de pe piață au loc în mod sistematic. Tăria constrângerilor bugetare poate varia însă în economia de piață în raport cu ciclul economic, funcționarea instituțiilor (ce sunt o explicație pentru diferențe de performanță între economii). Este de menționat rolul politicilor economice (inclusiv politici monetare) în acest sens; aceste politici sunt influențate de ceea ce numim riscuri sistemice. Intervenția guvernelor, a băncilor centrale de salvare a sistemului financiar, a unor sectoare economice (prin operațiuni de bail out), a unor companii considerate de importanță strategică, poate fi interpretată ca relaxare a constrângerilor bugetare – când se caută un compromis între raționalitatea dictată de piețe la nivel micro cu considerente economice mai ample (ex: fenomeme de hysteresis, miopii ale piețelor, etc).

 

Nevoia de inovație

 

Nu arareori cei ce tratează problemele de echilibru macroeconomic subestimează relația dintre “schimbare”/inovație și starea economiei. Schimbarea, alias dezechilibrul, este normală într-o economie reală. Mai mult, dezechilibrul este în mod organic indus de competiție, de firme care inovează și care modifică “ordinea pe piață”; intrarea pe și ieșirea de pe piață exprimă starea de dezechilibru ce se reproduce în mod constant (în afara de situația când avem de-a face cu “piețe captive”). Echilibrul își păstrează însă relevanța ca noțiune și reper de politică economică. La nivel agregat (macroeconomic) are sens să discutăm despre echilibru, în măsura în care deficitele externe și bugetare excesive obligă la corecții de amploare; la nivel micro, dezechilibrele, când înseamnă venituri inferioare în raport cu resursele disponibile, nu pot fi tolerate la infinit.

În ultimele două decenii s-a constatat o scădere a dinamicii creșterii productivității în lumea industrializată (a se vedea analizele FMI, OCDE, ale unor bănci centrale, lucrările lui Robert J. Gordon și ale altor economiști)). Poate fi văzută drept un paradox o asemenea constatare dacă ne gândim la ceea ce este numită o nouă revoluție industrială. Dar, aceasta privește nu atât potențarea muncii, cât mai ales înlocuirea sa prin digitalizare și robotizare; nu  puțini oameni pot deveni mai performanți, dar dacă și mai mulți oameni își pierd locurile de muncă (dacă dispar ocupații, îndeosebi unde apare robotizarea), sună straniu să vorbim despre câștiguri de productivitate în ansamblu. Aceasta este probabil cea mai mare provocare economică, socială și politică a anilor/deceniilor ce vin din punct de vedere al impactului schimbării tehnologice asupra societății; nu mă refer aici la controversa privind impactul inteligenței artificiale asupra societății (ex: disputa Elon Musk-Mark Zuckerberg, avertismente ale lui Stephen Hawkins, etc).

Schimbarea tehnologică este de judecat în sens mai apropiat de competiția economică când face diferența între state/economii în ceea ce privește valoarea adăugată agregată și la nivel sectorial, inserarea în lanțuri de producție globale. În UE, din acest punct de vedere, există diferențe majore între Nord și Sud în zona euro, discrepanțe între economiile avansate și cele emergente (din Europa centrală și de Răsărit). Economiile emergente au făcut progrese în ultimele două decenii, dar sunt amenințate de “capcana venitului mediu”’ (middle income trap) – care semnifică o capacitate limitată de a concura cu economiile ce beneficiază de costuri ale forței de muncă competitive și care dovedesc forță de inovare (precum țările din Asia). Economiile emergente europene suferă și de un exod de forță de muncă care le afectează potențialul de dezvoltare. În schimb, Germania are o capacitate de inovare ieșită din comun datorită țesutului social și economic, forței industriale (inclusiv la nivelul companiilor mici și mijlocii/Mittelstandbetriebe) și a sistemului educational.  Dar modelul german este greu de clonat. Uniunea Europeană are nevoie de mai multă inovație pentru a răspunde la provocările anilor ce vin, nu în cele din urmă și din considerente de ordin demografic. Iar zona euro are nevoie de o reformă a modului de funcționare.

România, alte state din “Noua Europă”, au de dezvoltat capacitatea de a inova; trebuie să fie ’ingrijit” mediul de afaceri sănătos, să fie încurajat spiritul întreprinzător , să fie alocate mai multe resurse pentru educație (inclusiv cea vocațională), pentru cercetare și dezvoltare. Trebuie totodată să fie apărată concurența loială, combătută evaziunea fiscală (si tax avoidance), să fie mărită producția de bunuri publice ce ajută mediul de afaceri.

Echilibrele macroeconomice trebuie să fie protejate, ca și stabilitatea financiară. Dar o economie nu poate merge înainte fără spirit întreprinzător, fără inovație ce aduce câștiguri de competitivitate. Inovația, ca forță “dezechilibratoare” pozitivă, este de încurajat. Ceea ce se întâmplă în industria IT în România este mai mult decât notabil și ajută economia în ansamblu. Campania de sprijinire a start-up-urilor este de salutat. Dar nu este suficient; avem nevoie de un mediu de afaceri care să investească mai mult și care să fie mai puțin preocupat de obținerea de rente.  Este de examinat rolul companiilor internaționale în angrenarea economiei românești în lanțuri cu valoare adăugată mai înaltă.

PS. Economia văzută prin prisma inovației, a dezechilibrului, datorează mult Școlii Austriece (von Mises, Schumpeter, Hayek, Kirzner, Rothbard, etc). Janos Kornai, un decan al economiștilor est-europeni (cu o lucrare cu titlu sugestiv, “Anti-equilibrium) poate fi așezat în galeria economiștilor care elogiază rolul inovației, al spiritului întreprinzător.

Administratorul blogului își rezervă opțiunea de a nu valida formulările ofensatoare, jignitoare sau denigratoare.


Daniel Dăianu

Daniel Dăianu

Membru al consiliului de administrație al BNR

Articole ale aceluiași autor

Disclaimer

OpiniiBNR.ro este o platformă - forum pe care specialiştii din Banca Națională a României dezbat principalele evoluții macroeconomice și financiare locale și internaționale. Opiniile exprimate sunt strict personale, nu reflectă poziția oficială a Băncii Naționale a României și nu implică sau angajează în niciun fel această instituție.

Căutare

Autori